Imprimati articolul

La mintea cocoşului

Deşi trăieşte, de-o viaţă, într-o comună din preajma Bucureşcilor, lui nea Gheorghe nu i-a plăcut nicicând să-şi preumble paşii pe caldarâmul Capitalei. Şi dacă, tânăr fiind, nu-i dădea inima ghes – oricum tentaţii şi prilej de a-ţi omorî vremea se găseau, din belşug, chiar şi pe vremea comuniştilor – cu atât mai puţin îl paşte dorul de a venit în inima ţării acum, la bătrâneţe. Prea multă hărmălaie – obişnuieşte să spună –, prea puhoi de lume care se calcă şi ţi se urcă pe picioare, vorbeşte mult şi fără noimă, se ia la harţă, din te miri ce şi, una-două, te înjură de mamă.

Oricum ar sta lucrurile însă şi oricât i-ar displăcea lui Nea Gheorghe să poposească în Micul Paris – na, c-am zis-o şi p-asta! – din când în când tot mai vine în marele oraş. Du-te, omule – îl ia la rost nevasta – şi scoate un ban la piaţă, că alţii s-au chivernisit cu verdeţurile, legumele şi fructele – care nouă şi aşa ne prisosesc, că de crescut, am crescut copii, dar să vină să ne vază mai ba, or, se zice, din an în Paşte, chiar dacă locuiesc la o aruncătură de băţ. Şi bărbatul, ce să facă, mai de milă, mai de silă, pentru a scăpa de gura soaţei – ce mândreţe de fată era şi ce caţă cicălitoare a devenit! – culege ce e de strâns de prin grădină şi livadă, urcă în autobuz cu noaptea-n cap şi vine să-şi vândă produsele. Ei bine, nu chiar la piaţă – unde să mai ai loc acolo de atâţia precupeţi şi intermediari!? – ci pe undeva, pe aproape.

Ca să scape cât mai iute fiindcă nu-i place, în ruptul capului, s-o facă pe comersantul – nu ţine la preţ, ia cât îi dă clientul şi – cu mult, cu puţin – de-abia aşteaptă să facă drumul întors către casă. Ghinionul tot nu l-a ocolit. Nu ştie cum, oricât încearcă nu reuşeşte să înţeleagă cum, în ce fel, a pierdut, i-au fost furaţi toţi banii pe care-i încasase din vânzarea mărfii. Tărăşenie constatată chiar înainte de a urca în autobuz. Oricât a întors buzunarele pe dos, oricât a scuturat paporniţele, nimic, nicio leţcaie şi, ca să pună capac la toate – lipseau şi buletinul de identitate şi talonul de pensie, pe care le ţinea la loc ferit – şuţii mişună peste tot, în tot locul – în acelaşi buzunar interior al hainei.

Când se tot căina şi frământa şi se chinuia să-şi dea seama cum de-a fost cu putinţă o asemenea nenorocire – „Ai pierdut ceva, tataie?“ – îl întrebă un tânăr destul de curăţel îmbrăcat şi cu un ten mai oacheş, nu se ştie dacă din naştere ori de la soare. Păi… dădu să zică moş Gheorghe.

Păi… a găsit cineva nişte acte – susură, printre dinţi, băieţandrul. Şi banii? Îngăimă bătrânul ţăran. De bani n-am auzit – îl asigură flăcăul, arătându-şi fasolea. Ceva parale însă trebuie să dai matale, de vrei să-ţi mai vezi buletinul şi chitanţa aia de pensie. Că ăl de le-a găsit nu le dă înapoi pe daiboji. Are şi el ca tot românul, chiar de ne zic unii c-am fi minoritari, familie şi greutăţi. Dar nu mai am niciun sfanţ, îngăimă pierdut moş Gheorghe – taman i-am pierdut ori mi-au fost furaţi, de unde să mai am alţi bani?

Ei, dacă n-ai, n-ai. Ne-om mai vedea şi altădată, când oi avea! Şi rostind aceste cuvinte bunul „samaritean“ se întoarce brusc, conform proverbului etrusc, şi urcă într-o elegantă maşină ce tocmai oprise lângă dânsul, lăsându-l stană pe bietul moşneag.

Morala e la mintea cocoşului: hoţul neprins, negustor cinstit se numeşte, iar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

Gogu’ PINTENOGU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 22, 16-30 NOIEMBRIE 2008

֩ Comentarii