Imprimati articolul

Satul se schimbă odată cu lumea

Domnul profesor universitar doctor Nicolae Constantinescu de la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti este unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani, fiind autor a numeroase studii privind etnologia si folclorul. Este şi coordonatorul programului de master Etnologie şi folclor al aceleiaşi facultăţi bucureştene.

Gh.V.: De unde sunteţi, domnule profesor?

N.C.: După buletin sunt ialomiţean, pentru că sunt născut în Fierbinţi Târg, un orăşel, acum, din vestul judeţului Ialomiţa.

Gh.V.: De fapt Fierbinţi era poarta de intrare în Bărăgan…

N.C.: Am locuit în Fierbinţi până la vremea pantalonilor lungi, când am ajuns student la Universitatea din Bucureşti. Era o localitate rurală de mari dimensiuni. Cred că, dacă ne uităm în enciclopediile vremii, la un moment dat Fierbinţi ajunsese la vreo opt mii de locuitori; acum are numai cinci – s-a produs fenomenul specific întregii ţări, de depopulare, pentru că tineretul, nu acum, încă din anii ’50, ’60, ’70, a plecat fiecare unde a văzut cu ochii.

Gh.V.: Am stăruit asupra localităţii dumneavoastră de baştină pentru că se spune că locurile unde vezi lumina zilei te influenţează după aceea toată viaţa.

N.C.: Mai pregnantă este părerea că omul sfinţeşte locul. Dar şi locul poate să-şi aibă rolul său în formarea unei personalităţi. Eu nu m-am gândit niciodată în copilăria mea că o să devin folclorist, etnolog sau antropolog, nici nu existau conceptele acestea în mintea mea sau a părinţilor mei care erau învăţători.

Sigur că fiecare vede cam atât cât văd şi ceilalţi, idealul era să fi devenit cel puţin profesor, ceea ce am şi încercat, urmând Facultatea de Litere.

Când trăieşti însă în lumea satului, folclorul este ceva care există. Când profesorul Mihai Pop ne-a pus să facem culegeri din localităţile noastre, sigur că am apelat la părinţii mei şi i-am întrebat cu cine aş putea să vorbesc din sat. Atunci mama mi-a zis: „Este ţaţa Ioana, a lui nea Ionică. Ea e din Oltenia şi ştie mai multe“.

Deci era foarte limpede că folclorul e dincolo, e la alţii, la noi este ceea ce avem cu toţii, un patrimoniu comun şi nedisociabil de viaţa de zi cu zi.

Gh.V.: Poate fi considerat folclorul ca prin argument al identităţii noastre ca români?

N.C.: Se poate răspunde fără ezitare da. Puţini ştiu că Petre Ispirescu, primul şi cel mai mare şi mai important culegător de basme populare româneşti, şi-a cules toate basmele din Bucureşti. Doar pe unul care i-a fost trimis din Transilvania, dintr-o zonă rurală, l-a intitulat „Poveste ţărănească“, distingându-l astfel de ce auzise de la mama lui, de la tatăl lui, de la o calfă de frizer, din nu ştiu ce frizerie.

La rândul lui, Gh. Dem. Teodorescu, contemporan cu Ispirescu, a cules marea majoritate a basmelor de la Maria Bou, care era moaşă într-un cartier din Bucureşti. Aşa că este evident că structurile rurale s-au menţinut foarte multă vreme chiar în aşezări aparţinând spaţiului urban.

Dar satul nu poate să se abstragă mersului lumii, a vrut să fie întotdeauna în rândul lumii. Blaga, când zicea că „Veşnicia s-a născut la sat“, că „Toate-s altfel, omul, leatul / Neschimbat e numai satul / Dup-atâţi prieri şi toamne / Neschimbat ca Tine, Doamne“ n-a făcut decât să atribuie o sentinţă a eternităţii, pe care am găsit-o în Biblie ca atare, satului românesc. Dar satul n-a fost niciodată, cum zice Blaga, scos din istorie. El a trăit, a vrut să fie în rândul lumii, iar dacă lumea se schimbă, şi satul se schimbă.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2008

֩ Comentarii