Imprimati articolul

Prin „Vama Cucului“

Paralel cu strămutarea ţăranilor sau, mai exact, cu fuga acestora de pe o moşie pe alta în speranţa unei vieţi mai bune, a existat în permanenţă un proces continuu de bejenie al populaţiei din Transilvania către Ţară.

Această adevărată colonizare, care s-a desfăşurat mereu şi după Revoluţia din 1848, apare firesc în condiţiile când obligaţiile feudale ale ţăranilor erau mult mai grele peste Carpaţi, acolo unde asupririi feudale i se adăuga intoleranţa naţională şi religioasă.

În timpul unei anchete oficiale din 1832 se menţionează: „Iobagii unguri nu pleacă în bejenie, ci numai românii, şi ei se duc în Moldova, din pricină că cei mai mulţi au acolo rude, prieteni ori cumnaţi şi mulţi oameni laudă acea ţară, că acolo pământul este mai roditor decât la noi şi dăjdiile şi robotele sunt mai mici“.

Această realitate este reliefată şi de un cântec popular cu largă circulaţie în ţinutul Năsăudului şi pe Valea Someşului.
„La Moldova-i mult mai bine
Cine merge nu mai vine...“

Marea bejanie

Fenomenul cunoaşte, odată cu începutul secolului al XIX-lea, proporţii extraordinare. Într-un document al autorităţilor austriece se menţionează că numai din 300 de sate au „bejenit“ între opt mii şi zece mii de români. În orice caz, numărul românilor emigranţi a fost destul de ridicat de vreme ce, la un moment dat, Austria reclama opt mii de familii în Moldova şi 16 mii în Ţara Românească.

De asemenea, în cursul anului 1848 – cu începere din luna noiembrie, mai cu seamă – deplasarea românilor peste Carpaţi s-a intensificat. La începutul anului următor numai în judeţul Prahova erau semnalate patru mii de familii refugiate, iar la Piteşti erau înregistraţi 558 de emigranţi.

Numărul mare al satelor de ungureni de-a lungul arcului carpatic reprezintă o vie expresie a acestui proces. De altfel, pentru a reglementa situaţia celor veniţi de peste munţi în Ţara Românească se înfiinţează la sfârşitul secolului al XVIII-lea două „isprăvnicate de ungureni“.

Cauzele transhumanţei

Emigrărilor masive determinate de exploatarea feudală a nobilimii maghiare, de fiscalitatea habsburgică sau de asuprirea naţională trebuie să le adăugăm şi deplasările temporare, în primul rând transhumanţa – pendularea continuă a păstorilor din Transilvania cu turmele lor spre câmpia Dunării şi în Dobrogea – fenomen care se pierde în negura vremii.

Cercetări recente pe baza unui minuţios calcul al numărului de vite au apreciat cu aproximaţie, fireşte, numărul păstorilor de peste munţi aflat în Ţara Românească: 11.000 în 1792, 9.800 în 1834 şi 14.000 în 1853.

În egală măsură, deplasaţi temporar trebuie consideraţi şi cei veniţi pentru munci agricole sau în activităţi meşteşugăreşti. În 1846, de pildă, potrivit celor constatate la frontieră, zece mii de locuitori din Transilvania îşi câştigau existenţa în „provinciile vecine“.

De asemenea, intensificarea continuă a relaţiilor comerciale, sub diverse şi variate forme (între cele trei provincii româneşti) a îngăduit trecerea continuă a negustorilor de o parte şi de alta a munţilor. Legăturile sunt la fel de vechi ca şi poporul, ele au căpătat însă aspecte şi ritmuri noi. Să menţionăm doar că, în Braşov, din cei peste 7.800 de negustori, aproape 85% erau români cu relaţii permanente de afaceri şi de rudenie dincoace de Carpaţi.

Toate acestea, mai ales transhumanţa, au înlesnit şi au pregătit terenul pentru trecerile masive ale românilor, în momentele de răscruce ale istoriei, prin cărările cunoscute de oieri, „Vama Cucului“, cum erau denumite acestea.

De altfel, zonele montane de convergenţă ale Carpaţilor Meridionali au reprezentat întotdeauna un loc de întâlnire care a înlesnit păstrarea şi întărirea conştiinţei de neam şi, apoi, a conştiinţei naţionale în preajma revoluţiei, care va cuprinde în 1848 cele trei ţări româneşti.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2008

֩ Comentarii