Imprimati articolul

Sfântul Dumitru, dintre noi

Acum, când iarna îşi tot pregăteşte intrarea în scenă, îl pomenim pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni, originar din Tesalonic...

Astăzi, la rubrica religioasă, îmi iau permisiunea să vă povestesc o felie de viaţă. Nu, nu a unui sfânt. Nu a acestui sfânt. Omul despre care vă vorbesc, muritor ca noi toţi, nu va fi – deşi ar avea motive – niciodată sanctificat.

Dar îndrăznesc să vă spun - pentru că eu continuu să cred că trebuie spusă - în cuvinte puţine, fără fanfaronadă şi fără emfază, povestea lui. Aşa cum, la rândul meu, am fost norocoasă s-o aflu. Totul a început în fapt de seară, într-o staţie CFR cu pretenţie de gară...

În gară

În ultimii ani, de fiecare dată când creştinii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Dimitrie - sau Dumitru – mă gândesc că viaţa unui om depinde, cel mai adesea, de foarte puţin. Îmi amintesc când vine această sărbătoare de un om care a purtat, o foarte mare bucată de timp, numele acesta, Dumitru. Din păcate pentru el, o perioadă nu a ştiut că îl cheamă astfel. Şi iată povestea. Într-o seară de mai, când liliacul luase lumea în stăpânire cu parfumul lui, fugeam disperată spre o gară mică să prind un tren.

Ar fi fost posibil să fie ultimul pe ziua aceea către Ploieşti. Eu l-am pierdut. Zăresc, nu departe de locul unde mă aflam, aşezat pe o piatră, un bătrân. Părea pierdut în reverii şi m-am gândit mintenaş că pricina trebuie să fie tot trenul grăbit, care a plecat spre Ploieşti fără el. Şi fără mine. Aşa că, având aceeaşi suferinţă, intru în vorbă cu omul. „Nu, îmi spune cu ochii trişti şi cu un accent uşor rusificat, nu l-am pierdut. L-am lăsat să treacă“.

Condamnarea la bigamie

Bătrânul din faţa mea plecase, cu 58 de ani în urmă, pe front, ca toţi bărbaţii acelor vremuri. Lăsase nevastă tânără şi frumoasă, copii, casă, vite, pământ, tot. Doar un of mare luase cu el. Ca obida să-i fie completă, în ziua plecării îşi condusese la cimitirul din sat mama decedată. Fugea să prindă căruţa care îi ducea pe cei din sat spre oraş, unde erau încartiruiţi soldaţii şi mai auzea încă în minte versurile de la Veşnica Pomenire, pe care o cântase popa când el pleca: „Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“... Băsmăluţa roşie, de zi cu zi, a nevestei, încă mai flutura în ochii lui împovăraţi de lacrimi.

Şi în cuget ducea cu el alte imagini de acasă: o cumpănă veche de fântână, care scârţâia spasmodic, când o urneai către oglinda apei, o cruce bătrână, cu braţele mâncate de muşchi...

Avea să şi le amintească pe toate, intacte, ca şi numele lui, Dumitru, până într-o zi, când, la Cotul Donului, unde îl dusese războiul, s-a făcut măcel. Trăgea deopotrivă şi rusul, şi neamţul şi trăgeau şi ei, românii aflaţi în tranşee.

Prăpădul a fost cumplit şi el a crezut că s-a isprăvit, nu se mai întoarce niciodată acasă, la ai lui. N-a murit însă, aşa cum se aştepta şi aşa cum s-a întâmplat cu mulţi soldaţi. Destinul îi pregătise altceva. Şi-a pierdut memoria. A uitat că e Dumitru, a uitat de băsmăluţa roşie, a uitat versurile de la Veşnica Pomenire: „Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin...“

A fost purtat din spital în spital şi din lagăr în lagăr, mai bine de 20 de ani. O viaţă... Într-unul dintre spitalele unde a bolit, fiica unui medic – o codană zvăpăiată de fată – s-a îndrăgostit de el. Atât de mult şi atât de tare – sau poate că nu, a făcut doar o obsesie – că i-a dat lui Dumitru o identitate.

Altă identitate. I-a spus că e Alexei, vecinul ei de demult, că se ştiu, că e, ca şi ea, rus, că îl iubeşte de când se ştie. Şi că, aşa stând lucrurile, ar fi bine să se căsătorească. Dumitru nu avea prezent, nici trecut, şi şi-a zis, pesemne, să aibă şi el un viitor. Şi s-au căsătorit. Fără să ştie nicio secundă că Dumnezeu tocmai îl condamnase la bigamie...

Inexplicabilele vedenii

Ciudat, chiar însurat cu Olga, Alexei avea, din senin, nişte vedenii pe care, oricât se căznea, nu le înţelegea: aiurea, îi apărea pe retină o băsmăluţă roşie; fără sens, cumpăna unei fântâni se înclina haotic, iar paşi abia simţiţi se poticneau lângă braţele unei cruci mâncate de vreme şi de muşchi. Peste toate, într-o limbă despre care nu ştia nimic, îi bubuiau în minte versurile din Veşnica Pomenire: „Unde nu este durere, nici întristare...“

La Moscova nu erau fântâni cu cumpănă, nici băsmăluţe roşii. Nu era nimic din himerele care îl chinuiau. Cu un prieten român, din inimă de Bărăgan, Alexei decanta în lungile plimbări din marginea oraşului, la gânduri şi întrebări fără răspuns. „Tu eşti român, îi spunea prietenul, nu eşti rus. Nu vezi că vorbeşti cum trebuie limba română?“ Da, dar Olga îl asigurase că e rus şi că ştie limba pentru că a învăţat-o în război.

Ani de zile, Alexei a tânjit să găsească răspunsuri. Şi nu le-a găsit. Numai că, într-o zi, a decis să-l însoţească pe prietenul din Bărăgan acasă la el, în România. Maşina cu care erau s-a stricat – întâmplare oare? – în apropiere de o casă cu fântână cu cumpănă. În curte, un preot cânta cât putea de tare: „Unde nu este durere...“.

Alexei a vrut să bea apă din fântâna aceea. Îi era sete, atât, nu bănuia nimic din ce avea să urmeze. Şi când găleata a lovit năprasnic smalţul apei l-a copleşit, cum nu mai credea, adevărul. A înţeles ce nu reuşise să înţeleagă atâţia ani.

A aflat răspunsuri. Da, plecase chiar din curtea aceea, unde popa cânta acum Veşnica Pomenire, pe front. A lui fusese casa. Şi fântâna. Şi crucea din apropiere. Şi nevasta care îl aşteptase toată viaţa şi pentru care se făcea în ziua aceea pomenire de un an de la moarte.

Murise cu credinţa că el trăieşte şi se întoarce la o zi mare. Şi Dumitru, devenit Alexei din ambiţia unei femei, s-a întors la o zi mare: comemorarea soţiei sale. Primei soţii. Singurei, poate, chiar contrar evidenţei, soţii.

Dumitru le-a spus celor de la pomană cine este şi ce s-a întâmplat. Dar copiii şi nepoţii lui nu au înţeles. Şi nu l-au oprit să rămână acasă la ei. La el, la Dumitru. Omul plecase spre gară, neştiind dacă să plece spre viaţa care îl aştepta departe, la Moscova, sau să rămână în locul unde se născuse... Aşa se explica faptul că lăsase trenul să treacă...

În loc de încheiere

Mai târziu, am luat legătura cu familia din ţară. Dumitru a murit la scurt timp după ce ne întâlnisem în gară. Dumitru despre care v-am povestit nu şi-a învins destinul... El a rămas doar o felie de viaţă. Dar sfântul cu acelaşi nume e în calendarul ortodox. Şi azi, pe 26 octombrie, îl prăznuim...

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2008

֩ Comentarii