Imprimati articolul

La mintea cocoşului

Faţă de bărbatul în haine ponosite, cu o căciulă de oaie năpârlită pe cap până şi în toiul verii, care bântuie de o bună bucată de vreme centrul Bucureştilor, cu un sac de zarzavat în spate, am avut, mult timp, sentimente amestecate.

Ceva, nedefinit, între milă, compasiune şi respect pentru cel ce-şi câştigă pâinea zilnică cu sudoarea frunţii.

Iată – îmi ziceam – un biet om care se chinuie, din greu, să iasă la liman. Munceşte, care va să zică până la istovire în grădina proprie, apoi dis-de-dimineaţă culege, cu mâinile bătucite, leuştean, pătrunjel şi mărar, altceva nu vinde, după care, sărmanul de el, se canoneşte, prin cele mijloace de transport în comun să ajungă în buricul târgului pentru a scoate câţiva gologani amărâţi.

Că nu prea e cuşeră treaba să practice un comerţ ambulant pe caldarâm taman prin zona reprezentativă a Capitalei – suntem totuşi în mileniul III şi am intrat, zice-se, în Europa, că pe marfă cere preţ de speculă de două-trei ori mai mare decât la piaţă, că, mai tot timpul, dă de duşcă din diverse sticloanţe, aflate la purtător – erau amănunte pe care le treceam cu vederea. În definitiv şi la urma-urmei cine sunt eu să mă erijez în organ de ordine, în inspector de protecţie a consumatorului ori de luptă împotriva alcoolismului.

Că doară e democraţie, nu-i aşa, fiecare face după cum îl taie capul şi după cum îl duce mintea. Moralişti, ca şi analişti de tot felul, slavă Domnului, sunt destui, nu mai era nevoie de încă unul.

Ceea ce mi-a schimbat total impresia despre „bietul om“ a fost o scenă, care apoi s-a repetat, surprinsă la primele ore ale dimineţii în principala piaţă a oraşului ce poartă numele unui cioban. Nu Becali, desigur. Cu sacul la îndemână, aşa-zisul lucrător al pământului se târguia la sânge cu o bătrână ţărancă, mai-mai s-o ia la bătaie, pentru a-i cumpăra, mai pe daiboji, zarzavaturile.

Aşadar, m-am luminat, nici vorbă de grădinărit, nici pomeneală de trudă de cu zori şi până noapte pentru a sădi, îngriji şi culege mărarul, pătrunjelul şi leuşteanul oferite prin centrul Capitalei: individul se dovedea a fi – ca şi alţii din tagma lui – un impostor. Aidoma cu falşii călugări, invalizi ori poliţişti, vezi metoda Maradona, ieşiţi la furat la drumul mare.

Un precupeţ lacom şi fără scrupule, pus pe luat pe mai nimica şi vândut cu cât nu face. Or, în atari condiţii, la mintea cocoşului este că se schimbă calimera, fraţilor şi cumnaţilor. Nu milă şi compasiune şi cu atât mai puţin respect faţă de cel care se procopseşte din munca altuia.

Cu ochii mei am văzut cum căra sacul, sacii de fapt, într-o maşină cu şofer, vreo rudă probabil, care avea probabil şi rolul de bodyguard, nu înţelegere faţă de comerţul ilegal şi în contradicţie cu toate normele igieno-sanitare prin buricul Căpitalei.

Sentimentul care mă încerca era acela de indignare. Indignarea celui înşelat în buna credinţă. Pentru că una este să mai treci, când şi când, pe sub sau peste bariera legii – cu foamea nu-i de glumit – şi cu totul alta să-ţi faci o meserie din asta, cu scopul de a prădui pe alţii şi la cumpărare, şi la vânzare şi de a te chivernisi. Motiv pentru care închei spunând: La muncă! Şi mai lasă basamacul! Că face rău la imagine, te prosteşte şi te îndeamnă la cele rele.

Gogu Pintenogu’
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2008

֩ Comentarii