Imprimati articolul

Aceleaşi jurăminte false

Ascult uneori declaraţiile stufoase ale unor demnitari, de altfel importante personalităţi ale lumii politice şi administrative, şi mă întreb până unde poate duce demagogia, iresponsabilitatea faţă de ceea ce ar trebui făcut, până la urmă antinaţionalismul lor, deşi au jurat cu o mână pe Constituţie şi cu alta pe Biblie că vor sluji ţara şi cetăţenii ei prin tot ceea ce vor urma să facă.

M-aş referi la câţiva, dar aş fi nedrept faţă de mine şi de cititori dacă nu i-aş nominaliza şi pe ceilalţi, nu puţini la număr, care manifestă aceeaşi atitudine faţă de cei în slujba cărora se află în fotoliile ministeriale sau parlamentare. Aşa că mă voi rezuma doar la a reaminti câteva din aberaţiile perioadei, cu speranţa că-i va retrezi la realitate pe cei chemaţi să-şi aleagă… aleşii şi că-i voi determina pe cei la care mă refer să-şi reamintească jurământul depus la investitură. Dacă chiar au crezut în el.

Sunt prea legat de lumea satului să nu încep cu ea şi cu nedreptăţile cu care se confruntă zi de zi. Chiar dacă mulţi dintre cei care ar trebui să facă ceva pentru această ţară afişează în mai toate ocaziile o grijă deosebită faţă de acest spaţiu, în realitate românul de la sate este tot mai îndepărtat de civilizaţie, de speranţa unui trai decent.

Aproape 80% dintre localităţi continuă să trăiască fără apă, canalizare, drumuri şi alte facilităţi. Încă sunt localităţi fără curent electric. Aceste tare ca şi altele au dus la depopularea satelor, îmbătrânirea lor, cu consecinţe grave asupra exploatării unor importante suprafeţe agricole, din toate zonele.

Actul normativ privind stabilirea tinerilor în spaţiul rural este, practic, inaplicabil. El se materializează în câteva exemple de genul celor cu florile rare care nu aduc primăvara agriculturii româneşti, atât de aşteptată. Şi în acest caz, ca în multe altele, ne aflăm doar în situaţia unor declaraţii de intenţii fără şanse, atât timp cât lipseşte sprijinul financiar care să dea posibilitatea tinerilor de a construi măcar ferme de tip familial viabile.

Aceeaşi lipsă de şansă are şi constituirea formelor asociative în agricultură. Fapt este că, în anul de referinţă 2008, suprafaţa arabilă exploatată în forme asociative pare a fi mai mică decât în 1994. Experimentul cu renta viageră nu are cum să dea rezultate, atâta vreme cât nu există o fundamentare economică reală şi corectă.

Imposibilitatea de a ne apăra împotriva dezastrelor naturale care se abat asupra ţării este o problemă care aduce în discuţie însăşi securitatea alimentară a naţiunii. La câmpie, culturile sunt pârjolite de secetă, în timp ce în zonele colinare şi de-a lungul cursurilor de apă asistăm la inundaţii, care numai în urma ultimului puhoi au adus o pagubă pentru care plătim o jumătate de miliard de euro. Dacă le adunăm pe cele de până acum, ajungem la cifre ce depăşesc de câteva zeci sau sute de ori alocaţiile bugetare destinate îndiguirilor. Motivaţia că ţara n-a dispus de bani pentru a susţine un program hidrotehnic autentic ţine de domeniul demagogiei, ca să nu spunem al minciunii.

Spunând acestea vă lăsăm să judecaţi singuri de câtă preţuire se bucură agricultura şi satul românesc în faţa guvernanţilor.

I. BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 17, 1-15 SEPTEMBRIE 2008

֩ Comentarii