Imprimati articolul

Previziuni sumbre (II)

În partea a doua a previziunilor sale privind starea agriculturii, publicistul Gheorghe Verman continuă să-şi pună întrebări asupra cauzelor care au determinat pornirile devastatoare tocmai în sectoare ce ţin de securitatea alimentară a naţiunii. Cursurile de apă apoi!

Le-am curmat curgerea, le-am retezat cursul fără să gândim o clipă că Dumnezeu a creat lumea într-un firesc echilibru, armonie în care orice furtişag e resimţit ca o durere fără putinţă de alinare. Cândva, şi nici nu e prea mult timp de atunci, acum vreo 40-50 de ani, după modelul celor cu belşug de aur cenuşiu, pe atunci vă zic irigaţiile îşi desfăşurau aripile lor de răcoare pe mai bine de 3.300.000 de hectare.

Seceta, cumplita sete a câmpurilor fierbând în luna lui Cuptor, erau ostoite de apele mai tuturor râurilor ori bătrânei Dunări, încât un continent de soare şi lut precum Dobrogea mea natală renăscuse din propria neputinţă. Podgoriile ori piersicii deveniseră, pentru o vreme, simboluri ale victoriei omului asupra propriului destin.

La Murfatlar, cei cu nea la tâmplă îşi mai amintesc desigur, nu se poate să nu-şi aducă aminte, cum apa urca dintre ghionturile Văii Carasu până hăt pe podişurile de cretă ori piatră ale Dobrogei - de la Negru Vodă, Topalu şi Valea Seacă. Speranţa era pe atunci, în câmpie, la ea acasă - chiar dacă, vezi bine, recolta nu intra toată în hambarele hulpave ale gospodarilor locului.

Dar când a intrat, vă întreb? Ei bine, viscolul vremii a dat cu biciul pustiului şi, ceea ce nu demult părea o veşnicie, zace azi în neputinţă şi uitare. Tăifăsuiam mai zilele trecute, aşa cum se mai întâmplă la piaţă, sporovăiam aşadar cu două destoinice oltence din Dăbulenii Doljului. Vindeau pepeni.

„E un an de pepeni“, ziceau ele, deşi, mi se plângeau, apa e la Dăbuleni foarte scumpă. Irigaţiile s-au prăpădit, iar când nu plouă nisipurile oltene o iau razna. Şi asta la Dăbuleni, acolo unde - cât e Doamne de atunci? - fiinţa cel mai modern sistem de irigaţii. Ce va fi, ce va să fie cu ţăranul român? Va încăleca mâine ori poimâine cămilele neiertătorului deşert?
Şi, foarte curând, nu ştiu ce înţelept va mai putea desena viitorul. Fiindcă ştiinţa, savanţii, cei care scrutează viitorul au fost trimişi în bejenie. Pretutindeni şi, vezi bine, şi la Dăbuleni. Cercetarea ştiinţifică agricolă a devenit Cenuşăreasa unei agriculturi în mare suferinţă.

Şi asta tocmai acum, când ni se spune, deşertul, deşertificarea sunt mai mult decât iminente.
Cui ce-i pasă însă? Câmpia însăşi aleargă buimacă spre cele patru puncte cardinale. Între generaţiile de ieri şi cele de mâine s-a produs totuşi o fisură. Şi tare îmi e că de vină suntem tocmai noi, generaţia începutului de secol şi mileniu trei.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 17, 1-15 SEPTEMBRIE 2008

֩ Comentarii