Imprimati articolul

Cui nu-i place cartoful românesc?

• În mod sigur, nu consumatorilor care, în căutarea acestuia, se izbesc de o ofertă stranie de cartofi aduşi de prin toate părţile lumii.

Datele statistice existente la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale arată că România a importat anul trecut 35.350 tone de cartofi. Asta în condiţiile în care suntem al treilea cultivator de cartofi din Europa, după Germania şi Polonia. Cu toate că avem un an agricol bun, vom importa cartofi în continuare, deoarece există persoane interesate de comisioanele obţinute în urma afacerii.

Una dintre cauze ar fi că piaţa internă a cartofului este dezorganizată, chiar dacă avem o lege a pieţei care reglementează funcţionarea acesteia.

Fărâmiţarea - marea problemă

O altă cauză se referă la fărâmiţarea loturilor cultivate cu cartofi. Conform datelor MADR, în România există în jur de 180.000 de exploataţii agricole cu cartofi, din care aproximativ 179.000 ha se află în exploataţiile mici, de 0,5 până la 5 ha. Menţionăm că numai 15 exploataţii sunt înregistrate cu suprafeţe mai mari de 50 ha, iar restul sunt între 6 şi 49 ha. În această situaţie, subvenţiile se fac mai puţin simţite. De exemplu, în acest an cultivatorii de cartofi primesc, pe suprafaţă, sprijinul financiar de la UE de 50 de euro/ha, iar din bugetul naţional, încă 150 lei/tona de cartofi livrată la procesare şi 75 de lei/tona depozitată, pe toată durata depozitării.

În ultimii ani, România a produs între 3,5 şi 4 milioane de tone de cartofi, din care aproximativ 5.000 de tone pentru sămânţă. Conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică, producţia de cartofi a fost de 3,7 milioane de tone în 2005 şi 2007, iar în 2006 a depăşit cu puţin 4 milioane de tone. Pe hectar s-au obţinut 12-15 tone, în timp ce în Uniunea Europeană criteriul de performanţă în cultura cartofului este de 19,5 t/hectar.

Nu se poate vorbi de protecţia producătorilor

În schimb, comerţul anual nu depăşeşte două milioane de tone cartofi, din care un milion de tone pentru sămânţă şi furaje, iar alte 40.000 de tone pentru industrializare. Aşadar, putem vorbi de excedent! În mod normal, consumul intern ar trebui asigurat integral din producţia autohtonă. Însă importurile sunt făcute, de regulă, de procesatorii care produc chipsuri care, chipurile, nu se pot fabrica din cartofi româneşti. Mai există şi foarte multe firme mici, care aduc la piaţă numai cartofi importaţi din Turcia. Nu că ar fi mai buni sau mai ieftini, dar este mai simplu ca negustorul să meargă la o piaţă de gros şi să ia marfă câtă doreşte. Iar acea marfă este din import!

Pentru acest an, prognoza Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale arată că producţia se va situa, din nou, în jur de 4 milioane de tone, iar culturile se prezintă bine, mai ales în zonele cu tradiţie, cum ar fi Suceava, Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu sau Dâmboviţa.
Menţionăm că şi suprafaţa însămânţată cu cartofi rămâne aproximativ constantă, de aproape 270.000 de hectare.

În concluzie, putem afirma că piaţa cartofului funcţionează tot atât de prost precum celelalte pieţe cu specific agricol. Există deficienţe mari în sistemul de achiziţie şi distribuţie. Pieţele de gros sunt puţine şi neinteresate să achiziţioneze produse autohtone, pentru că nu şi-au dezvoltat centrele locale de colectare. Şi uite aşa ajungem iarăşi la import, care este foarte bine pus la punct. Pierdem valută, dar pierdem şi cartofii, care se strică în „pivniţa“ producătorului.

Traian DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 17, 1-15 SEPTEMBRIE 2008

֩ Comentarii