Imprimati articolul

Muntele Găina, între admiraţie şi dezamăgire

Am citit undeva, în timp ce încercam să aflu poveştile Găinii din inima Apusenilor, că „Tradiţia târgului de fete de pe Muntele Găina se pierde la cumpăna dintre legendă şi realitate“. O frază banală aţi zice, pentru că despre orice e vechi se poate spune acelaşi lucru. Timpul aşterne uitarea, iar memoria se încăpăţânează să o străpungă prin poveşti cu faţă de legendă. Pentru mine însă şi prezentul acestui eveniment anual este tot undeva la graniţă.

Este ceva nelămurit, între maiestuos şi minor, între splendid şi kitsch, între impresionant şi „Dumnezeu să-i înţeleagă“. Chiar sentimentul pe care mi-l provoacă urcarea pe vârful înţesat de lume în preajma zilei de 20 iulie, ziua lui Sântilie, este tot de „cumpănă“: nerăbdare şi dezamăgire, bucurie şi lehamite, admiraţie, speranţă şi iarăşi dezamăgire. Acest munte trăieşte de o veşnicie la cumpăna timpului şi a spaţiului, la cumpăna bunătăţii cu răutatea, la întretăierea hărniciei cu delăsarea.

Îmi veţi cere să explic măcar câteva dintre însuşirile enumerate. Se adună pe culmea sa pleşuvă mulţime din toată ţara şi, aşa cum este aşezat, muntele poate vedea de jur-împrejur meleagurile a 5 judeţe: Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara. Priveliştea este impresionantă. Mă întreb însă cât de mare ar fi fost efortul din partea organizatorilor să aibă acolo, în vârf, vreo trei sau patru ghizi care să stea la dispoziţia oamenilor veniţi de pretutindeni şi să le spună „acolo este Muntele Mare...“ sau „aici trebuia să se întâlnească Avram Iancu cu împăratul Franz Josef....“ sau cine ştie câte se mai pot spune despre un loc atât de expus.

În primul rând, legenda

O poveste cu o zână şi o găină fermecată, o istorie despre generozitate, dar şi despre calicie, furt şi pedeapsă. Nu sunt dintre cei care cred în spaţii magice sau în mituri transcedentale, dar cred că fiecare dintre noi transmite genetic mai departe generaţiilor următoare o informaţie subconştientă care va determina la un moment dat acţiuni care nu au explicaţie.

În al doilea rând, realitatea

Astfel îmi explic eu atracţia pe care încă o exercită muntele pentru mulţime. Nu este nici amenajat pentru turism de masă şi nici nu este atât de atractiv pentru turismul de aventură. Nu este prins nici ca obiectiv istoric şi nu este nici acea oază de linişte pe care o caută unii. Singurul element cu adevărat caracterizant este frumuseţea peisajului, un adevărat punct de belvedere, în termeni turistici.

Tradiţia care...

Rostul pentru care se întâlneau în trecut oamenii, la vreme de sărbătoare, a dispărut. Veneau moţi, crişeni, mocani şi alţi locuitori de pe văile şi ţările dimprejur pentru a face negoţ. Era o zi importantă în decurgerea timpului, împărţit pe alte criterii decât azi. În funcţie de activitatea principală a oamenilor de aici, păstoritul. Că a fost legată de un zeu solar, mai apoi de Sântilie, cui îi mai pasă astăzi?!

Oamenii vin doar într-un loc cu nume: „Târgul de fete“. Şi această denumire şi-a căpătat-o tot într-un mod pragmatic. Tinerii de aici nu aveau şansa de a se întâlni aşa de uşor. Casele erau, ca şi astăzi, răspândite pe munţi, iar după ce urcau cu vitele la munte nu mai coborau, aşa că drăguţa o aflau sau o regăseau la sărbătoare. Apoi veneau din atâtea sate, să tot alegi! Mă întreb de ce se mai strânge lumea aici. Vin din snobism? Să bea bere, să mănânce mici, să asculte muzică populară şi la urmă să-şi cumpere te miri ce prostie? Dar de ce să baţi atâta cale pentru asta?

Şirul de maşini nu se mai termină. Şi nu orice maşini, pentru că drumul e greu, maşinile mai joase riscă să rămână pe acolo, blocajele pot apărea oricând pentru că drumul mai este şi îngust. Unii vin cu două-trei zile înainte şi stau la cort, fiind singurii care se aleg cu ceva. Dar fără vreo legătură cu ceea ce înseamnă Muntele Găina. Cu cortul poţi să stai oriunde şi oricând. Dar ei vin acum şi aici „pe muntele încărcat de legendă“, aşa cum scriu şi spun din ce în ce mai mulţi, într-un limbaj de lemn luat probabil din pădurile din apropiere. De aceea spun că simt ceva nelămurit, între maiestuos şi minor, între splendid şi kitsch, între impresionant şi „Dumnezeu să-i înţeleagă“.

Şi voi fi în continuare nerăbdător să urc şi dezamăgit de ce voi găsi acolo, umplându-mă pe rând de bucurie şi lehamite, de admiraţie pentru trecut, de speranţă pentru viitor, dar iarăşi de dezamăgire pentru prezent.

Adrian NEDELCU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 17, 1-15 SEPTEMBRIE 2008

֩ Comentarii