Imprimati articolul

Cântecul de lebădă al romanţei

Romanţa - cel mai înălţător cânt filosofic al poporului român - este supusă de la o vreme unor devieri ce o conduc irevocabil spre dispariţie. Actul de deces avea să fie semnat cu două decenii şi jumătate în urmă nu de partidul totalitar al acelor vremuri, ci tocmai de cei chemaţi să slujească cultura românească. Or, bine se ştie, marile imperii ale istoriei au fost distruse în primul rând din interior şi abia după aceea din exterior.

De la un „hegheduş“ la privighetorile cu ifose

Unii dintre ei, precum catolicul sau reformatul Ladislau Hegheduş, erau de profesie politruci, în timp ce alţii, mai exact spus altele, erau doamne cu renume ale cântecului elevat, dar care nu aveau nimic comun cu folclorul românesc. Una dintre aceste doamne a avut neruşinarea s-o oblige pe Ioana Radu să urce în 1987 pe scena festivalului de la Târgovişte spre a aşterne la picioarele unei „privighetori“ buchetul imens de crizanteme atribuit până atunci marilor valori ale cântului filosofic. Actul în sine simboliza nu numai „descoronarea“ unei regine, ci mai ales un act de degradare culturală şi morală.

Din nefericire, la această transfigurare a romanţei autentice în scenete de operă şi operetă aveau să-şi aducă o contribuţie neostenită şi cele două doamne de pe sticla TVR 1 şi TVR 2, plătite de noi, contribuabilii, pentru a face ceea ce le-a fost şi le este scris pe fişa de post: un act de cultură naţională autentică. Doamnele respective au făcut de-a lungul timpului mai mult rău romanţei decât toate „privighetorile cu ifose“ la un loc.

Mulţi şi mari au fost, puţini au rămas

În anul de graţie 2008, România, patria romanţelor, înregistrează marea decepţie de a nu mai avea niciun creator de romanţe. La fel de trist este şi faptul că nu avem nici măcar o şcoală autentică pentru şlefuirea talentelor ce încearcă cântul romanţei. Asta în condiţiile în care, de la Viena şi până la Chicago, CD-urile cu romanţe româneşti produse de firme străine aflate dincolo de hotarele ţării şi exprimate în alte graiuri se află la loc de mare cinste.

Ce face Ministerul Culturii pentru a opri acest val al copyright-ului şi răstălmăcirilor? Nimic, dar absolut nimic. Ieşirea lui la rampă este vizibilă mai ales cu prilejul unor evenimente mondene, ocazie în care dovedeşte o mărinimie cel puţin suspectă.

În ceea ce priveşte romanţa, actul de susţinere este mimat cu ocazia concursului de la Târgovişte, unde, vai Doamne, ne este dat să fim martorii unui act cultural mimat. La originea culpei se află nu interpreţii, ci organizatorii. Mai exact spus, cei care gândesc şi gestionează această manifestare ce-şi aşteaptă sfârşitul obştesc.

Câte din marile voci autentice ale romanţei au fost prezente în ultimii 18 ani pe scena acestui festival? Nici măcar una. Marea Angela Moldovan s-a retras în mod deliberat, în timp ce puţinii cântăreţi autentici de romanţe caută să-şi câştige existenţa prin apariţii folclorice clasice, găzduite cu generozitate de televiziunea naţională.

Ultimul mohican

Gheorghe Sărac va fi cântat când nu va mai fi.

Despre Gheorghe Sărac şi ceilalţi cântăreţi de romanţă mai ştim câte ceva doar din emisiunile radiofonice ale reputatului publicist Gheorghe Verman. Realizatoarele de televiziune încep să facă grimasă când aud de romanţa clasică şi cu deosebire de Sărac. Adică de omul care se încăpăţânează să salveze romanţa de la ultimul cânt de lebădă.

Face acest lucru de aproape trei decenii, iar la cei 70 de ani nu pare a se socoti înfrânt. Nici măcar obosit. Poate scârbit. El mai are încă puterea de a reveni alimentat de o forţă interioară asemenea unui perpetuum-mobile. Dovadă cele cinci antologii şi integrale înregistrate pe versurile marilor poeţi ai neamului. Curând, poate mai curând decât cred duşmanii săi, va fi lansată o colecţie de doine şi cântece bihorene necântate până acum.

Lui Gheorghe Sărac, cel mai mare interpret de romanţe al zilelor noastre, după Angela Moldovan, se pare că-i este dat să intre în istoria acestei arte după trecerea în nefiinţă. Sărac este un copil de ţăran sărac, dar neînduplecat atunci când este vorba de dreptate şi adevăr. Aceste „aserţiuni“ avea să le plătească scump.

Şi în trecut, şi în prezent. Conflictul său cu vechii politruci de la cultură s-a transformat în final într-un embargo care avea să scoată romanţa autentică de pe ecranele televiziunii naţionale. Conştient de impactul punerii sale la „index“, Gheorghe Sărac a luat pe cont propriu o cercetare de cea mai înaltă valoare culturală naţională, reuşind după 26 de ani de trudă să adune din rafturile prăfuite ale vremurilor tot ce s-a compus mai bun în materie de romanţă pe versurile marilor poeţi Mihai Eminescu, Coşbuc, Alecsandri şi Goga.

Dacă nu greşim, este vorba de 38 de romanţe pe versurile lui Eminescu, 14 pe versurile lui Alecsandri, 34 pe versurile lui Goga. În curând vom avea şansa de a avea în casă şi antologia de romanţe pe versurile lui Coşbuc. A cincea mare realizare a lui Sărac este creaţia proprie, de fapt singura compoziţie a sa, Balada Mioriţa. Este vorba de o cântare apoteotică fără egal în muzica aparţinând acestui gen.

Fişă biografică

S-a născut pe data de 1 iunie 1938, în satul Bălaia, undeva între Alejd şi Tileagd - Bihor. Părinţii, Pavelea şi Floarea Sărac, au adus pe lume şapte copii, Gheorghe fiind ultimul dintre ei. Harul cântului l-a moştenit de la mamă, care cu vocea ei precum „ţingălăii“ îşi doinea în fapt o viaţă de Golgotă.

Împlinea exact 20 de ani când s-a înscris la Facultatea de Pedagogie şi Filologie din Cluj. Debutul muzical avea să aibă loc în 1958, când profesorul Liviu Frunză îl distribuie în opereta „Ana Lugojana“, perioadă în care, aflat în graţiile celebrei Lia Hubic, îşi va cizela nu numai rolul, ci şi glasul.

Anii care au urmat după terminarea facultăţii au oscilat între perioade de extaz şi agonie. Numit într-o funcţie importantă a unui serviciu special ce avea ca obiect de activitate protejarea creaţiilor culturale naţionale, Gheorghe Sărac intră în conflict direct inclusiv cu unii demnitari ai fostului regim.

El face marea greşeală de a deconspira acţiunile unor impresari ce acţionau în zona Transilvaniei pentru a fura folclorul românesc de pe văile Mureşului şi Crişului. Această „defectare“ avea să însemne începutul unei conjuraţii de proporţii în jurul prezenţei lui Sărac pe scenele selecte ale culturii româneşti. Ea a continuat şi după Revoluţie, cu aceiaşi actori culturali, dar care şi-au schimbat cămaşa roşie ce purta umbra lui Hegheduş cu una indescriptibilă.

În condiţiile date, Sărac a fost obligat să se reorienteze din mers, nu în ceea ce priveşte actul de cultură, ci în difuzarea publică a acestuia. Singurele instituţii care i-au sărit în ajutor au fost Radioul şi Electrecord-ul. În această perioadă el compune singura creaţie componistică a vieţii sale, cântecul apoteotic Balada Mioriţa - un imn cum puţine s-au mai scris şi cântat în lume. Au urmat apoi antologiile şi integralele pe versurile poeţilor clasici, care împreună cu propria compoziţie formează cele cinci mari realizări ale vieţii sale.

Lucrarea lui Sărac totalizează aproximativ 200 de cântece şi imprimări radio şi se pare că niciuna „televizionistă“. Încercând să definească profilul uman şi profesional a lui Sărac, renumitul compozitor Viorel Cozma afirmă despre el „că un nebun ca Sărac se naşte o dată la 100 de ani“. Aprecierea este copleşitoare, dar câţi din diriguitorii culturii româneşti îi înţeleg sensul?

Ceea ce rămâne şi îl face pe Sărac să trăiască perioada de extaz a vieţii sale este publicul, care adoră şi-l aşteaptă în casă. Deocamdată doar pe calea undelor. Poate că marile doamne ce manipulează butoanele din spatele ecranelor de televiziune vor avea totuşi puterea de a reveni la sentimente mai bune în ceea ce-l priveşte pe Sărac. Dacă nu ele, atunci altele. Gheorghe Sărac nu are voie să rămână un anonim în timpul vieţii şi un idol după.

I. POP, M. SORESCU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 17, 1-15 SEPTEMBRIE 2008

֩ Comentarii