Imprimati articolul

Moromeţii zilelor noastre

Dacă îmi aduc bine aminte, şi ochiul minţii mele e destul de exigent, aşadar, dacă mă gândesc la primele mele lecturi, ei bine, cred că „Moromeţii“ lui Marin Preda m-au cucerit de la prima citire. După aceea, cartea lui Moromete a devenit pentru mine un fel de Biblie.

Şi, deşi ţăranii acestei ţări au rămas ceea ce şi sunt de o viaţă, adică plugari, de veghe anotimp de anotimp în lanul de secară, identitatea lor începe să fie declinată altcumva decât le-a dăruit-o bunul Dumnezeu. Nu garantez că „Moromeţii“ zilelor noastre au tocmai înţelepciunea marelui Ilie.

Aţi luat seama la nu demult trecutele alegeri? Ţăranii s-au înghesuit zilele trecute mai abitir la urne decât au făcut-o târgoveţii. Şi asta nu pentru că i-ar fi cumpărat cineva cu doi-trei arginţi, ci – ţineţi minte! – fiindcă sunt singurii cărora le mai pasă. Suferă cumplit dacă satul lor e lăsat de izbelişte, se ruşinează de câte ori primarul, primul om al aşezării aşadar, se întâmplă să mai dea cinstea pe ruşine.

Ţăranul e omul interesului, vreau să spun. Nu al ţelului mărunt, egoist, neproductiv, ci al acelei legi economice nescrise, dar al naibii de adevărată, potrivit căreia dacă investeşti, dacă cheltuieşti un leu, trebuie să ţi se întoarcă în buzunar măcar câţiva bănuţi câştig.

Paguba nu e luată în calcul, iar celebra vorbă românească „câştigi, pierzi, negustor te numeşti“ e socotită întotdeauna drept o glumă nesărată. Aşadar‚ ţăranii şi-au votat primarii. Dar n-a fost, au băgat de seamă de îndată, nu s-a potrivit nimic cu ceea ce li se promisese. Primarul e cel dintâi om al satului. Aşa era regula odinioară. Acum, s-a dumirit Moromete, e ca o colectivizare. Ca la „marea desfăşurare“. Ajunge la plăcinte cine se hotărăşte „de sus“. Şi atunci?

Atunci Ilie a mers la vot fiindcă aşa se cuvine, dar mai pretutindeni potopit de scârbă şi lehamite. Fiindcă n-a putut desluşi, mai peste tot, interesul lui, ca simplu cetăţean al acestei ţări. Aşa stau lucrurile şi cu sfoara de pământ pe care ar trebui să o gospodărească.

Deunăzi, cineva, om înzdrăvenit de ploi şi arşiţe, de viscole ori poate chiar de viaţa lui de ţăran, omul acesta îmi spunea că s-au mai schimbat vremurile, că în scopul trebii sunt acum oameni mai şcoliţi, că, dacă e democraţie, poate face fiecare ce vrea el să facă. Şi adăuga omul meu, făcând caz de necaz: „Vorba e, noi ştim ce vrem?“. Pe timpuri, în tinereţe, zice el, la militărie, caporalul striga cât îl ţineau bojogii: „În vârful dealului, adunarea!

Şi, cu ochii spre locul indicat, te căţărai – mai de voie, mai de nevoie.
Şi Doamne, ce fericit mai eram când ajungeam la ţintă!

Acum, spune-mi Dumneata – adăuga preopinentul meu – cine ne zice unde să ne adunăm, încotro s-o luăm? Nimeni. Şi ştii de ce?, mă iscodea el. Fiindcă nimeni habar nu are ce şi cum va să fie! Toţi înfulecă din «astăzi», fără să le pese de «mâine»!“ Ce-o fi vrând să spună ţăranul meu, stau şi mă întreb. Şi, mai ales, pe ce s-o fi bazând el?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 13, 1-15 IULIE 2008

֩ Comentarii