Imprimati articolul

O emisiune ce ne poartă-n veşnicie

În premieră absolută îl avem ca interlocutor pe realizatorul celebrei emisiuni radiofonice „Iarba verde de acasă“ - GHEORGHE VERMAN. Cu verva-i obişnuită, face unele destăinuiri ce ne lasă să înţelegem că epoca sa profesională este cu adevărat „nepereche“ pe scena publicisticii româneşti.

Redăm în sinteză confesiunea sa legată de realizarea acestei emisiuni, într-un inedit dialog purtat cu un remarcabil condeier al zilelor noastre, Alexandru Brad.

Iarba verde de acasă... ori, altfel spus, scurta poveste a unei emisiuni radio de succes
Când m-am hotărât să realizez o emisiune, gândeam eu, de la suflet de român pentru inimi de români, nu-mi imaginam ce foame au semenii mei pentru hrana spirituală. Ştiam doar că încercarea mea nu avea cum să dea greş de vreme ce eu însumi mă simt înrădăcinat în pământul acestei ţări.

Ideea în sine încolţise de demult. Era prin 1980, când am poposit în Cleveland. Acolo s-a întâmplat să stau la taifas cu câţiva români, pripăşiţi (expresia le aparţine) prin părţile locului. Era în curtea bisericii româneşti, un lăcaş ca pe la noi, prin părţile Maramureşului.

Am remarcat verdele crud al covorului de iarbă ce borda curtea. Atunci, ce mi-o fi venit, am rupt un fir de iarbă şi l-am frecat între palme, cum fac pe la noi ţăranii la seceratul grâului. Ei bine, atunci am trăit clipa! În ciuda frumuseţii sale, iarba nu avea miros. Mi-am amintit de îndată de vremea cositului de pe la noi, când câmpul respiră a aromă de otavă – Doamne, cât de felurite sunt ierbile româneşti, de la cele ce respiră tăria înălţimilor până la colilia cu iz de sărătură împrumutată de la Marea cea Mare – şi dintr-odată curtea bisericii din Cleveland mi-a devenit străină. Străină şi săracă.

Şi asta numai şi numai fiindcă nu respira belşugul de arome şi frumuseţi al ierbii mele de acasă. Aşa mi-a venit ideea. Şi-am mai priceput ceva. Românii aceia din pitoreasca aşezare americană erau, într-un fel, în ciuda bogăţiei lor, săraci. Oricum infinit mai săraci în sufletele lor fiindcă, acolo, printre străini, anotimpurile, în marea şi frumoasa lor rotire, curg altfel.

Emisiunea a debutat însă mult mai târziu. Ca orice idee ce se vrea mai întâi bine coaptă.
A fost în 1993! Doamne, cum mai curge timpul! La început, vinerea, vreun sfert de oră. Apoi, remarcată repede de un spirit strălucit de la radio, regretatul Eugen Preda, emisiunea a trecut duminica.

Un fel de supliment întru rotunjirea unei alte emisiuni, şi ea de real succes, ani de zile.
Anotimpurile jurnalistice şi ursitoarele i-au fost însă de partea-i! Fiindcă vremea a vremuit, dar noul radio-program „Iarba verde de acasă“ a rămas. Înregistrările de peste ani au valoarea memoriei. Unei memorii neîndurătoare, care, orice ar fi, nu uită.

În fonoteca radioului s-au adunat acum, la un fel de sfat al înţelepţilor, peste 500 de voci, oameni ai timpului lor, care-şi amintesc, istorisesc, admiră ori se miră! Membri ai Academiei Române, ţărani, scriitori, muzicieni, oameni cu statut social remarcabil ori umiliţii şi obidiţii de la răspântia celor două veacuri dau, prin vorbele lor, măsura vremii pe care o trăim.

M-am ferit de politicieni Fiindcă memoria lor e una scurtă şi de împrumut. Nu i-am lăsat însă de capul lor. Am comentat, săptămână de săptămână, mersul astrelor deasupra acestui rotund de pământ românesc. Fără patimă, fără ură, fără părtinire. Ei bine, poate tocmai pentru aceea nimeni nu mi-a aruncat vreodată vorbe de ocară. Aici trebuie să aduc prinos de recunoştinţă şi dregătorilor Radioului.

Niciunul dintre ei n-a cutezat împotrivă-mi. Ba chiar m-au încurajat. Sigur, ca orice program „cu trecere“, şi „Iarba verde de acasă“ s-a plimbat prin orarul zilelor de duminică. Dar a rămas! Şi încă, reţineţi, cu două difuzări. Pentru oricine, recordul e record. Emisiunea a primit şi premii. Internaţionale chiar. Premiul Academiei Române, Premiul Concursului Internaţional de emisiuni radio şi tv în 2004 şi încă...

O răsplată dreaptă Ceva amuzant chiar. Mă aflam la Ujgorod, în Ucraina, la un festival internaţional radio-tv. Am fost anunţat de cu seară că am primit cel mai însemnat premiu. Cu o emisiune despre românii rătăciţi pe planeta Pământ. A doua zi, în emisiuni radio-tv difuzate în direct, am urcat pe podiumul învingătorilor. „Iarba verde de acasă“ impunea, cum scria în cuprinsul diplomei ce însoţea premiul, „admiraţie, respect, pasiuni“. Coborât în sală, se înţelege mai mult decât încântat, am dat să plec.

Am auzit prezentatorii care repetau însă numele emisiunii mele. Nu prea înţelegeam ce se întâmplă! Ei bine, am urcat pe podium a doua oară. Premiul publicului de data aceasta. Revenit printre ai mei, i-am invitat, în şoaptă, să sărbătorim. Când îmi aud numele strigat a treia oară. Primeam „Premiul Uniunii Internaţionale a Ziariştilor“. Pentru ideea emisiunii, pentru audienţa ei. Se înţelege, eram copleşit.

Convins că „asta a fost!“ am ieşit la bufetul sălii unde se desfăşurau festivităţile.  Surpriză. Sunt repede chemat pe podium. „Diploma de onoare a oraşului Ujgorod“! Ei bine, multe dintre interviurile difuzate au apărut în volum. Titlul lui, care altul, decât „Iarba verde de acasă“? Emisiunea continuă! Parcă chiar cu încă mai intens succes.

Şi vorba acad. Eugen Simion: „Domnule Verman, emisiunea D-tale va fi veşnică precum veşnic va rămâne satul românesc“.
Vorbe mari? Nu cred! Emisiunea e însoţită şi de nestemate ale cântecului popular ori creaţii româneşti. Toate vin de demult şi călătoresc departe, spre viitorime. Ca şi satul.
Chiar dacă iarba noastră verde de acasă creşte acum într-un sat european. Cunoaşteţi mulţumire mai însemnată? Parcă-mi vine să spun că nu. Sigur nu, domnule Verman.

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2008

֩ Comentarii