Imprimati articolul

Foametea care ne ameninţă

Fără îndoială, cei mai vârstnici îşi amintesc.
Nu se poate să fi uitat.
Era în ultimul pătrar al secolului trecut.
Atunci au început discuţiile. Şi temerile.

Va putea oare Planeta Pământ să-şi hrănească locuitorii? Va ajunge, aşadar, hrana pentru o populaţie cu un indice demografic în explozie?
Şi, cum era şi firesc, futurologii s-au grupat repede în curente conforme gândirii şi concepţiilor de viaţă ale fiecăruia.

Unii, cei mai numeroşi, demonstrau cu creionul pe hârtie că este posibil. Adică, e loc pentru fiecare dintre noi pe acest pământ.

Şi asta, fie şi numai pentru faptul că, în vreme ce populaţia creşte în progresie aritmetică, rezervele de hrană susţinute de tehnicile şi tehnologiile agricole moderne sporesc în progresie geometrică.
Alţii, dimpotrivă.

Au adus argumente ce ţineau mai degrabă de întâmplare, la temelia ideii că viitorul va fi neîndurător cu o omenire în veşnic război cu natura, pe care o slujeşte şi o batjocoreşte în numele civilizaţiei moderne.

Dar vremea a trecut, vremurile au vremuit şi iată-ne astăzi în faţa unor statistici mai mult decât cutremurătoare.

Peste 150 milioane de oameni pier anual de inaniţie.

Alte câteva sute de milioane trăiesc sub pragul de sărăcie.
Realităţi ce se petrec pe fondul unor prognoze optimiste, în vreme ce lumea ca lume se divide tot mai tranşant în bogaţi şi săraci.

Aduc aminte toate aceste adevăruri într-un alt moment de reală îngrijorare pentru viitorul bătrânei planete.

Şi anume, supraîncălzirea, consecinţa pe de o parte a distrugerii stratului protector de ozon, iar pe de alta, deşertificării unor întinse suprafeţe, urmare firească, mai ziceam, unei politici iraţionale, păgubitoare.

Seceta din România începutului de mileniu are la origini aceleaşi cauze.

Defrişările unor masive suprafeţe de pădure, desfiinţarea unor plantaţii de protecţie în zonele nisipoase ca şi îngheţarea amenajărilor de combatere a eroziunii solului au condus, cumulat, la diminuarea cantităţilor de precipitaţii, la instalarea practic a doar două anotimpuri: vară şi ceva intermediar între toamnă şi iarnă.

Au crescut considerabil temperaturile diurne, media anuală situându-se cu mult peste cea normală, cu efecte dintre cele mai agresive asupra plantelor de cultură şi vegetaţiei în general.

Ce e de făcut?

Înainte de toate, promovarea unei politici agricole propice unei activităţi productive normale.

Înfiinţarea ori, mai exact spus, refacerea sistemelor ecologice existente cândva în marile câmpii, sisteme de irigaţii, perdele arboricole de protecţie, reluarea acţiunilor de combatere a deşertificării.

Dacă vă mai amintiţi, Dobrogea, ca să luăm un singur exemplu, în momentul creării unui asemenea sistem complex, raţional, gospodăresc, cultiva piersici şi caişi în plantaţii masive, a extins suprafeţele viticole, a urcat media de recoltă la hectar până la nivelul compatibilităţii cu zonele agricole de elită.

Să nu uităm iarăşi, sistemul hidrografic românesc funcţionează, realitate demonstrată, pe principiile vaselor comunicante.

Lipsa precipitaţiilor în zona înaltă scade nivelul pânzei freatice până la pur şi simplu dispariţia apei din puţuri şi fântâni.

Poate, aşadar, planeta noastră să-şi îndestuleze cu hrană locuitorii?
Răspunsul se află în felul de a se comporta, în atitudinea faţă de mama natură a înşişi celor ce-şi doresc belşugul.

Din păcate, realităţile prezente ne dau motive de îngrijorare.
Fiindcă, fapt dovedit, explozia demografică nu e susţinută de multiplicarea producţiei agricole.

Seceta 2001 e doar un avertisment!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2008

֩ Comentarii