Imprimati articolul

Deprimanta realitate

Intrăm în vară, nu încape nicio îndoială, pe sub arcul de triumf al unei primăveri nepereche.

Cineva observa chiar că, de la un timp, vremea şi-a cam potrivit paşii, cadenţa, cu felul de a fi al românilor.
Fiecare anotimp întârzie pe la noi, dornic parcă să ne mai dea o şansă. Încă o şansă.
Fiindcă facem ce facem noi, cei dinlăuntrul ori dimprejurul arcului Carpatin, şi dăm cinstea pe ruşine.
Vorbim mult, întreprindem puţin.

Cine are curiozitatea, călător fiind, să privească ţara prin hubloul avionului, de pildă, rămâne cel puţin nedumerit.
Să fi alunecat lucrurile până acolo încât românul (odinioară logodit cu brazda ori frate cu codrul) să-şi fi abandonat ursita, să-şi fi trădat dragostile – lăsând de izbelişte ceea ce părea să fie însăşi fibra fiinţei lui?

Cât vezi cu ochii, ţarina dospeşte în disperare.
Câteva milioane de hectare s-au dedat risipei, respirând neputinţă şi blestem.
Când n-a avut măcar o sfoară de ogor, românul era gata să ucidă pentru un pumn de ţărână.

Când colhozul i-a năpădit satul, şi-a petrecut patimile în bejenie, devenind slugă în propria lui ogradă.

Când pământul s-a întors acasă, ţăranul nu mai ştie la ce i-ar mai folosi.
Fiiindcă n-are boi, n-are cai, n-are căruţă şi, esenţial, nu are bani.
Esenţial – am spus?

Ei bine, ceea ce s-a risipit cu adevărat în cele patru vânturi este patima.
Patima pentru brazdă, cândva, vă mai ziceam parcă, singurul rost al plugarului între cele două puncte cardinale ale vieţii.

Punea mâna pe cormană de cum îi înmugureau puterile şi nu se despărţea de câmpie decât atunci când pleca la veşnica odihnă.
Vremea a vremuit însă şi românul ţăran de odinioară s-a rătăcit, se vede treaba, în propria-i devenire.

Nu mai are tragere de inimă adică, mulţumindu-se cu puţinul pe care cel mai adesea i-l oferă propria-i brazdă.

Trăim un alt fel de înstrăinare şi, ca un făcut, orizontul schimbării aleargă spre niciunde odată cu propria noastră viaţă.

În sat, în satul românesc, nu se mai întâmplă nimic. Ori aproape nimic.
Lumea orbecăie într-un întuneric aproape definitiv.
Câţi tineri din sat mai ştiu astăzi să înhame un cal?
Câţi ţărani, moderni aşa cum ne place nouă, celorlalţi, să-i credem, câţi agricultori, aşadar, mai ştiu iarăşi că porumbul nu trebuie pus sub brazdă după porumb ori că sămânţa, ca să fie spornică, nu se ia din propriul hambar?
Şi dacă ar şti?

Ca acum, ca anul trecut, şi ca de când ne cam ştim – vorba bădiţei Creangă – sărăcia se simte în sat ca peştele în apă.
Europa, una cam searbădă şi ea, şi, oricum, deloc binevoitoare, promite să ajute.
Numai că eu ştiu una.
Nimeni nu dă nimic de pomană.

Şi bancherii bătrânului continent ştiu cel mai bine să învârtă banii.
Investesc un euro, vor înapoi încă măcar unul.
Numai că, în general, noi, românii, deprindem anevoie regula efortului.
Învăţăm greu, uităm repede!

Aşa suntem noi, mai cu seamă de când ne-am europenizat.
Sforăiturile electorale nu ţin de foame.
Criza alimentară e una reală.

Chiar şi într-o ţară cu surse şi resurse cum e România.
Naiv, cum mă ştiu, mai sper însă în mintea cea de pe urmă.
Nu uitaţi însă: viitorul trebuie să înceapă azi. Chiar o zi în urmă va fi, cu siguranţă, prea târziu.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2008

֩ Comentarii