Imprimati articolul

Un ambasador al culturii

Scriitorul Ion Brad s-a născut la  8 noiembrie 1929, în satul Pănade, judeţul Alba, fiind primul copil dintre cei nouă ai familiei. Ion Brad a avut şansa să studieze şi a ajuns, pe rând, scriitor şi ambasador. De-a lungul carierei scriitoriceşti a cunoscut personalităţi literare, dintre care îi amintim pe Ion Agârbiceanu şi Lucian Blaga.

G.V.: Domnule Brad, la origine, părinţii dumneavoastră ce au fost?

I.B.: Întotdeauna ţărani. Eu am fost primul din neamul Brazilor care a avut norocul să facă nu numai liceul, dar şi Facultatea de Filologie şi Litere la Cluj.

Au mai existat şi alţi învăţaţi cu numele acesta: Ioniţă Brad, preotul de la noi din sat. Din biblioteca lui am citit coleţia revistei „Luceafărul“, în care debutase şi Goga, marele cântăreţ al pătimirilor ardeleneşti, dar şi romanul „Arhanghelii“ de Ion Agârbiceanu, publicat în anul 1913, în foileton. 

G.V.: Dar au putut părinţii dumneavoastră, ţărani fiind, să vă susţină? Pentru că eu cred că a fost un efort material important...

I.B.: Da... Eu fiind primul din cei nouă copii ai mamei, am fost singurul care a putut face liceul, cu dificultăţi în ultima parte, când începuseră cotele.

Părinţii erau ţărani mijlocaşi, nu erau chiaburi cu pământuri multe, ci aveau vreo patru hectare. Nu era simplu: erau taxele mari, locuiam în gazdă la Blaj.

În ’40, când am început liceul, Blajul era „un sat mai mare“, cum i-a zis Iorga. Avea 5.000 de locuitori şi 5.000 de elevi, dar nu încăpeau toţi şcolarii la internate, mai ales că erau scumpe şi atunci locuiau în gazdă.

Îmi amintesc cum, la un moment dat, eram 11 copii în două camere, dintr-o casă veche. Unii stăteau la masa mare, iar copiii, pe rând, de la măsuţa mică erau avansaţi la masa cea mare. Era un moment deosebit.

G.V.: Există la ardeleni un spirit, un fel de a educa copiii, altfel decât în Regat, în aşa fel încât conştiinţa lor de români să ardă aşa de puternic?

I.B.: Pot să vă răspund cu o vorbă a lui Blaga: „Ardeleanul este omul care duce un gând până la capăt“. Există acest spirit al conştiinţei de sine, ca om, dar şi ca popor. Încă de mici, românii au fost educaţi să biruie prin ştiinţa de carte, dar şi prin energia de luptător, pentru a duce mai departe conştiinţa apartenenţei la un popor sau unei naţii nedreptăţite, pentru care merită să lupţi, să înveţi, ca să poţi contribui la luminarea şi unirea ei.

G.V.: Aţi devenit scriitor, aţi rămas intelectual, dar aţi păstrat rădăcinile cu satul natal. Când aţi simţit nevoia ca tot ceea ce ştiţi să fie şi scris?

I.B: În adolescenţă, toţi oamenii care învaţă carte au şi gustul de a scrie, de a-şi împărtăşi gândurile sub o formă sau alta. Cred că prin clasa a cincea de liceu am participat prima oară la o şedinţă a cenaclului literar, se numea Societatea de Lectură „Timotei Cipariu“, veche de o sută de ani în şcoala noastră, la Liceul Sf. Vasile din Blaj.

Atunci am citit nişte poezii, care au fost cam „scărmănate“ de elevii mai mari. Cam de atunci am încercat. Sigur, prima poezie am publicat-o prin clasa a şaptea, într-o revistă din Alba-Iulia. Se numea „Gând tineresc“.

Mai târziu l-am cunoscut pe „acest sfânt părinte“ al literaturii, cum îl numea Blaga pe Ion Agârbiceanu. Şi l-am cunoscut bine şi pe Lucian Blaga. Iată, am avut acest noroc!
Din anul doi de facultate am fost cooptat în redacţia revistei „Almanahul literar“, creată de Miron Radu Paraschivescu.

G.V.: Cunoscând acum Lumea, pentru că aţi luat-o, cum se zice, sub tălpi, românii au vreo şansă în această goană nebună către „ce“, către „niciunde“ a acestei Lumi?

I.B.: Eu, ca toţi ardelenii, am fost întotdeauna realist, asta însemnând şi încrezător în soarta noastră a românilor. Altfel, ne-am fi prăpădit demult dacă nu credeam că avem mereu o soartă. Cred că rădăcinile noastre sunt mult prea adânci, ca să se poată usca la prima secetă.

G.V.: Cineva zicea că poate în genele românilor se află şi secretul tinereţii fără bătrâneţe a planetei Pământ. Să dea Dumnezeu să fie aşa!

I.B.: Să vă audă Dumnezeu!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2008

֩ Comentarii