Imprimati articolul

Animalele domestice, bogăţia de altădată

Nenumărate sunt bogăţiile Deltei şi ele au atras atenţia omului. Succesiv şi, se pare, de fiecare dată el le-a exploatat fără să le înţeleagă suficient. Delta a fost pentru om, din cele mai vechi timpuri, un refugiu ce-i asigura hrană şi protecţie. Omul şi animalele domestice au fost şi sunt componente ale ecosistemelor Deltei, care nu au fost totdeauna tratate ca atare.

Scurtă retrospectivă

Ernst von Sydow prevedea în anul 1857 transformarea Deltei Dunării în grânarul Europei şi într-o a doua Lombardie. Marele ecolog Grigore Antipa a apreciat acest gând ca o „adevărată utopie“.

Teza a fost luată în serios atunci şi, cum se va vedea, în timpurile mai apropiate. Unele consorţii franceze şi olandeze au făcut încercări nereuşite de îndiguire pentru grădinării în zona Mahmudia-Murighiol. Din aceste lucrări, care au costat statul român pe vremea aceea sute de mii de lei aur, au rămas numai câteva toponime (grindul francezilor, grindul olandezilor).

A venit apoi în actualitate marea idee a valorificării stufului. Anii `60, consideraţi ca perioada stufului în exploatarea resurselor naturale din Delta Dunării, a constituit prima etapă de bulversare a ecosistemelor acesteia. La rândul lor, anii `70 (1970-1980) se înscriu în istoria Deltei ca perioada amenajărilor piscicole şi, subordonată ei, a dezvoltării producţiei agricole.

Profilul agricol

Producţia animală şi-a păstrat un pronunţat caracter de unicitate în România: creşterea animalelor în deplină libertate. Respectiv în semisălbăticie.
În perioada agriculturii socialiste s-a încercat o zootehnie intensivă şi semiintensivă. S-a procedat la aclimatizarea unor rase ameliorate, capabile să valorifice bogatele resurse furajere.

Efectivele de animale ar fi urmat să atingă 20.000 capete taurine, 350.000 capete ovine, 120.000 capete porcine (crescute şi în sistem tradiţional).

În gândirea autorităţilor de atunci, o mare parte din Deltă (mult mai mare decât calculase Antipa) urma să fie amenajată pentru agricultură (culturi de câmp, organizare de ferme pentru creşterea animalelor – porcine şi bovine), extinderea amenajărilor piscicole şi silvice. Teritoriul Deltei a fost împărţit şi organizat în şase întreprinderi economice de exploatare a resurselor şi subordonate Centralei Deltei Dunării.

Transformări la scară mare s-au produs în depresiunea Pardina şi Sireasa, îndiguite încă din anii `60. Notăm că au fost înfiinţate în anii `60 primele CAP-uri (Chilia, Pardina, Ceatalchioi) şi s-a organizat un mare IAS cu sediul la Chilia Veche.
Acesta era în mare profilul economic, agricol mai ales, al Deltei la finele anului 1989.

„Dacă vrem să sporim productivitatea şi rentabilitatea Deltei Dunării, nu avem alta de făcut decât, pe de o parte, să căutăm a salva tot ce se poate feri de inundaţie - adică cel mult 60 000 ha şi să le destinăm pe cât se poate culturilor agricole şi mai cu seamă creşterii vitelor, iar pe de altă parte tot ce este baltă, adică peste 370 000 ha, să căutăm a le exploata ca atare, ameliorându-le şi punându-le tot mai mult în valoare prin piscicultură, căci altceva, oricât de iscusiţi am fi, nu putem face.“
Gr. Antipa 1914

O rezervaţie fără oameni?

După 1990 au fost sistate toate lucrările de amenajare în scop agricol. Delta a devenit, împreună cu complexul lagunar Razem-Sinoe, în primul rând REZERVAŢIA Biosfera Delta Dunării.

Curios însă, animalele domestice locale, vechi componente al ecosistemelor Deltei, ca şi omul, nu intră în preocupările Rezervaţiei. Delta, inclusiv cea locuită, este un peisaj protejat şi prezenţa omului acolo nu trebuie înlăturată, ci menţinută.

Mirajul renaturării

Începând cu anul 2000 s-a trecut la marea operă de „renaturare a amenajărilor anterioare“ (în total 161.883 ha sunt propuse în zona Dunării (RBDD) pentru „reconstrucţie ecologică“!!), deci pentru alungarea omului şi animalelor domestice din Deltă şi desfiinţarea peisajului protejat.

Ceva trebuie schimbat în această actuală viziune ce poartă în ea urme de arbitrar. Este cazul să se renunţe la deciziile „intuitive“ şi să se treacă la decizii ştiinţifice.

Fără a contesta importanţa conservării biodiversităţii şi a pisciculturii, asupra căreia cercetarea ştiinţifică s-a oprit mult, notăm că o atenţie merită toate celelalte aspecte ecosistemice ale Deltei, printre care dezvoltarea rurală, implicit producţia animală, asupra căreia cercetarea ştiinţifică nu şi-a spus cuvântul.

Practic, producţia animală a Deltei a fost studiată până acum numai prin două lucrări de doctorat (A. Ionescu, N. Ionaşcu) şi câteva lucrări de diplomă. Convingerea oamenilor de ştiinţă din toate timpurile a fost că producţia animală constituie factorul menţinerii populaţiei în localităţile Deltei.

Şeptelul, componentă esenţială a ecosistemelor

Estimările din ultimul secol indică existenţa unui număr mare de taurine – 40-50.000 – care ar fi avut ponderea cea mai mare între speciile de animale domestice.

Programul de ameliorare naţional din anul 1972 prevedea greşit înlocuirea rasei Sură de Stepă din Delta Dunării, ca din toată ţara, cu rase ameliorate importate.

Aclimatizarea a început în 1961 prin importul unor rase şi metişi de Santa Gertruda şi Red-Poll, iar în anii 1978 au fost aduşi la Chilia 4 tauri Holstein. După unele informaţii verbale, la Ferma Sf. Gheorghe a aceluiaşi IAS a fost conservată mai târziu Sura de Stepă, nucleu care s-a pierdut, se pare, sub auspiciile rezervaţiei pentru conservarea biodiversităţii după anul 1989.

În condiţiile date, ar fi greşit să se tragă concluzia că arealul geografic ar fi specific doar raselor locale, slab productive. În discuţie se află modul defectuos în care a fost gândit procesul de ameliorare şi selecţie.

Ceea ce îngrijorează este că animalele domestice încep să dispară din Deltă. Şi asta nu din vina oamenilor pentru care, de-a lungul istoriei, animalele domestice au reprezentat principala sursă de existenţă. La originea apropiatului dezastru zootehnic se află indivizi care lasă să se înţeleagă că deţin şi pâinea, şi cuţitul. Autorii ideii de renaturare sau reconstrucţie ecologică au în spate o strategie distructivă, a cărui obiectiv vizează transformarea acestui spaţiu într-unul sălbatic, bun doar pentru destrăbălare.

Teodor MARIAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2008

֩ Comentarii