Imprimati articolul

1 Iunie, sărbătoarea inocenţei

Astăzi, 1 Iunie, este mare sărbătoare şi pentru cei 4,8 milioane de copii ai României. Alături de vlăstarele care au fericirea de a creşte în sânul familiei, se bucură de această zi şi 100.000 copii aflaţi în îngrijirea statului.

Este foarte dificil să scrii ceva despre copilărie. Asta pentru că s-a tot scris. Este o lume care fascinează mai ales în măsura în care ne îndepărtăm de ea. De aceea am fost tentat să repet ceea ce au spus unii sau alţii, ca de exemplu Eugen Ionescu: „Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare“.

Sau să rescriu altfel această frază: „Copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în calea dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului“, spusă de Maria Montessori, ori aceasta: „Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer – şi nu vor mai fi nici copii atunci“ a lui Grigore Vieru.

Aş putea cita la nesfârşit vorbele înţelepţilor lumii şi probabil aş fi apreciat pentru înţeleapta selecţie. Cu toate acestea, voi avea, dintr-un punct de vedere nechibzuinţa, dintr-un altul curajul, de a spune ceea ce simt despre ea.

Copilăria nu este o perioadă a vieţii noastre, ci un fel de a fi pe care, din păcate, îl părăsim mult prea repede. La presiunea celor mai în vârstă, care aşa cum spunea Antoine de Saint-Exupery în Micul prinţ „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.“

Nu ştiu care este momentul în care ne rupem de copilărie, poate nici nu-l simţim, ne trezim dintr-o dată ridicoli să ne mai jucăm cu păpuşa, cu maşinuţa, să mai facem o miuţă în locuri improvizate, pur şi simplu nu mai este normal să ne mai jucăm. Joaca nu mai este ceva serios, ea devine divertisment. Cât timp am fost copii, am simţit-o ca pe ceva foarte important pentru că prin ea experimentam lumea oamenilor mari. Prin joacă deveneam oameni mari.

Aceasta este o caracteristică a copilărie, prin care o identificăm mai bine. Dar ceea ce este cu adevărat important în viaţa noastră atunci nu este această formă de transformare în adulţi, ci felul aparte de a fi, pe care nu înţeleg de ce îl părăsim.

Nu ne mai jucăm pentru că am încheiat experimentul vieţii, chiar trăim, dar de ce ne schimbăm? De ce nu rămânem la fel de sinceri în descoperirea lumii, pe care continuăm să o explorăm până la finalul vieţii?

De ce ne pierdem credinţa care ne-a oferit atâtea momente de fascinaţie atunci când ascultam poveştile bunicilor sau când răscoleam jucăriile de sub brad? Şi, mai ales, unde dispare curăţenia sufletului, inocenţa pe care o remarcă aşa de bine Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni: „Uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gâtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amândoi şi cel lovit te uiţi la el că deodată surâde ca un prost... Ei bine, nu e deloc prost, ci doar e curat, neatins de sentimentul umilinţei“.

Aceste lucruri le cere de fapt de la noi şi Mântuitorul Hristos când ne îndeamnă să rămânem copii pentru a avea şansa de a pătrunde în Împărăţia Lui. Aceste caracteristici ale sufletului sunt de fapt „haina de nuntă“, cea care face diferenţa între cei chemaţi şi cei intraţi sau, mai bine zis, rămaşi.

Aşa cum copiii devin adulţi experimentând viaţa prin joc, aşa noi, copiii cei mari, ar trebui să devenim locuitori ai împărăţiei jucând copilăria. Avem fiecare în memorie stările sufleteşti de atunci, nu trebuie decât să facem efortul de a retrăi acel timp. El tocmai pentru aceasta ne-a fost dat. Credeţi oare că Dumnezeu nu ar fi putut să ne facă direct mari, la ce bun această perioadă în care nu înţelegem mare lucru din ceea ce există?

Adrian Nedelcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2008

֩ Comentarii