Imprimati articolul

Obsedanta (re)naturare

Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Probabil că ecologiştii noştri s-au inspirat din acest îndemn al duhovnicului atunci când îl obligă pe Grigore „europeanul“ să înghită agheasma clocită din mlaştinile pe care vor să le „renatureze“ în ţinutul Luncii Dunării.

În numele reîntoarcerii la natura sălbatică a acestor ţinuturi, verzii noştri fac tot ce este (ne)omeneşte posibil pentru a proslăvi virtuţile unui mod de convieţuire de pe vremea marelui Panait Istrati. Adică, zic ei, întoarcerea cu orice preţ la natură. De parcă n-am convieţui împreună. Ce-i drept, nu întotdeauna în mod amiabil.

Dar de aici şi până a te pune stavilă în tot ce a reuşit să biruie omul în modelarea mediului înconjurător, mai ales în cazul deviaţiei nefireşti, este o eroare ce îndeamnă cel puţin la meditaţie.

În demersul celor care activează cu atâta râvnă pentru renaturarea Luncii Dunării este greu, chiar foarte greu, să se facă o demarcaţie între ignoranţă şi absurditate. Ca să ne rezumăm doar la aceste două suspiciuni.

Primele suspiciuni au apărut cu câţiva ani în urmă, atunci când activişti de marcă ai ecologiştilor au aruncat pe piaţa mediatică tot felul de previziuni cu iz apocaliptic privind starea unor perimetre agricole, asupra cărora s-a abătut mâna proletarilor comunişti.
Pornirile lor sunt îndreptate tocmai spre una dintre cele mai formidabile investiţii funciare din Europa: îndiguirea Luncii Dunării. Lucrare în urma căreia nu mai puţin de 400.000 ha aflate în sălbăticie au fost transformate în cele mai roditoare câmpii ale României.

Pe cei care contestă acest adevăr îi invităm în Balta Ialomiţei, pe terenurile exploatate de Holdingul agricol din Feteşti, ori în Insula Mare a Brăilei. Le sugerăm să aducă cu ei nu numai hârţoagele pe baza cărora au încropit strania strategie a „renaturării“ Dunării, ci şi CV-urile profesionale.

Ce vreţi să „renaturaţi“, domnilor ecologişti? Şi pentru ce?

Este clar că nu considerentele profesionale vă mână în luptă. La orizont se prefigurează o afacere de ordinul milioanelor de euro. Fonduri care, evident, vor reprezenta o pradă cam tot atât cât bordurile aberante făcute în folosul unor „cocoşi“ ce cântă cucurigu de pe o altă baricadă a scenei politice.

Auzi, domnule, să spargi digurile pentru a face poldere şi să mai susţii pe deasupra că o „inundare“ la 10-20 de ani le-ar fi chiar benefică! Câte inundaţii s-au abătut asupra satelor de la malul Dunării de la îndiguire până acum? Oamenii locurilor spun că nenorocirile din 2006 asupra unor sate din Oltenia s-au tras nu atât de la îndiguire, cât din alte cauze, care dacă ar fi cercetate ar intra sub incidenţa Codului Penal.

Mai rău, autorii „proiectului de (de)naturare“ vin cu sperietoarea comisarilor europeni. Care comisari? Poate cei din partida verzilor, care în ţara lor de origine nici măcar nu crâcnesc în spatele digurilor ce însoţesc Rinul în cursul năbădăios. Lucrare din care s-au inspirat şi oamenii de ştiinţă din România în înfăptuirea proiectului de îndiguire a Luncii Dunării.

Este posibil ca aceşti oameni să fi comis şi unele erori. Ele trebuie îndreptate, dar nu în maniera celor care jinduiesc la chiolhanurile şi desfătările pe care ar putea să le ofere un ţinut sălbatic, departe de ochii lumii.

Iosif POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2008

֩ Comentarii