Imprimati articolul

La mintea cocoşului

Dulce, dar mai mult amară şi de tot râsu-plânsu’ zicala: pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese. Pentru orice ar spune unii ori alţii, orăşeni, vezi bine, să stai cu burta la soare mai mult de o treime din zilele lucrătoare ale unei luni este cu totul şi cu totul exagerat şi fără noimă. Părerea mea!

Dar cum a devenit o obişnuinţă a ultimilor ani s-o ţinem mai mult în petreceri, praznice, paranghelii, aniversări, comemorări şi alte prilejuri de a trage obloanele şi a închide prăvălia – gurile rele zic, dar eu, unul, nu le dau crezare cum c-am avea cele mai multe zile libere, nelucrătoare adică, de pe întreg mapamondul – nimic nu mă mai miră.

Pentru cei de la ţară însă, cu excepţia poate a Duminicilor, muncă grea, din zori şi până-n seară. Că de, în afara treburilor din gospodărie, din grădină şi de la câmp, din zilele libere pentru orăşeni vin în ospeţie ăi de-au schimbat sapa pe mapă – vorbă să fie! – şi trebuie primiţi şi cinstiţi şi omeniţi cum se cuvine. Că sunt de-ai noştri.

Chiar dacă domnii de prin marile metropole îşi aduc aminte de ăi de i-au făcut mari – nu şi şomeri, nu şi fluieră-vânt ori, Doamne fereşte, specialişti în a da cu jula la bunul altuia – îşi aduc aminte, aşadar, de ăi rămaşi în vatra satului doar când îi mână de la spate nu dorul, bată-l vina, ci… interesul. Care, se ştie, poartă fesul. Când tot ţuiculiţa şi vinişorul, brânza, ouăle, cărniţa de porc ori de viţel, dar şi mielul de la părinţi sunt mai gustoase.

Başca faptul că sunt şi moca, gratis, adicătelea nu se osteneşti neam, nu dai niciun ban pe ele şi nici nu te trezeşti, cum s-a mai întâmplat, că-ţi zboară puiul din găoace când dai cioc-cioc, ori că-ţi latră friptura din proţap. Apoi, după ce-ţi faci vichendurile şi-ţi umpli şi portbagajul, de ai maşină proprie, cu niscaiva produse alimentare ecologice, pe-aici ţi-e drumul, laşi în urmă praful şi noroiul – după anotimp şi după primar – de pe uliţele satului şi te întorci la ale tale, aducându-ţi aminte de ăi bătrâni când te paşte iar nevoia.

Cam asta e tărăşenia, destul de tristă, dar nu mai puţin adevărată. E drept, sunt şi situaţii în care cei veniţi de la oraşe, după ce prăznuiesc ce e de prăznuit, suflecă mânecile şi dau o mână de ajutor ălora din ale căror bunuri s-au înfruptat – că la ţară ce nu faci azi, greu mai recuperezi mâine. Şi s-o ţii într-o sărbătoare nu se prea poate şi nici nu se prea face, că-ţi bate lumea obrazul.

Dar, iertat să fiu, astfel de situaţii reprezintă rarităţi, adică excepţia de la regulă. Întrucât nu-i lesne – şi nici recomandabil – ca după ce ai devenit domn, ce fel de domn e altă poveste, să pui iarăşi mâna pe sapă ori – ce chestie?! – să te apuci să mulgi vaca.

Ce e, totuşi, bine în toată povestea asta este că, în înţelepciunea lor milenară, ţăranii privesc cu îngăduinţa dată de dragostea necondiţionată – sângele apă nu se face – la modul de a se purta al celor cărora le-au dat viaţă, i-au crescut şi i-au dat la învăţătură şi-i primesc, întotdeauna, pe cei plecaţi de-acasă cu nesecată iubire şi înţelegere.

De, mamă, le-o fi şi lor greu, acolo, printre străini! – am auzit şoptind o bătrânică cu faţa numai riduri.

La mintea cocoşului că nu-i deloc lesne să-ţi duci traiul ca un venetic. Dar, oare, la oamenii gliei, talpa ţării, cum îi numea marele Cuza, se mai gândeşte cineva? Îndoi-m-aş. Şi n-am cui.

Gogu PINTENOGU’
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2008

֩ Comentarii