Imprimati articolul

Ameliorarea raselor de animale, într-o nouă gândire

După 18 ani de contuzii, mai degrabă induse decât accidentale, se pare că guvernanţii realizează impactul ştiinţific şi economic al diletantismului în materie de ameliorare şi selecţie în zootehnie. O activitate ştiinţifică ce a avut la bază asimilarea în România a tot ce a fost mai valoros în zootehnia internaţională a fost abandonată, poate chiar în mod premeditat. Actorii acestui act nu sunt neapărat profesioniştii care s-au perindat la conducerea agriculturii româneşti, cât diletanţii înscăunaţi în fotoliul ministerial cu misiunea de a distruge ce s-a făcut bun de-a lungul secolelor în ştiinţa şi practica zootehnică.

Să recunoaştem, România nu se poate mândri cu acele realizări ştiinţifice care au condus la crearea unor rase cum s-ar spune pure. Meritul lor este de a fi reuşit să le asimileze şi să le adapteze specificului naţional. În perioada interbelică, Bălţata Românească sau Bruna de Maramureş aveau să atingă performanţe biologice şi productive incontestabile.

Până şi fondatorii conceptului Noii Revoluţii Agrare au luat în considerare acumulările calitative ale oamenilor de ştiinţă care au reuşit să impună, cel puţin pe piaţa europeană, unele rase de taurine, porcine şi ovine ce au dobândit calitatea de a le aparţine în catalogul mondial al realizărilor ştiinţifice.

La taurine, Bălţata Româneacă şi Bruna de Maramureş, în perioada interbelică, produceau „frisoane“ competitorilor străini prin exemplarele expuse la marile concursuri internaţionale. Dovadă şi numeroasele medalii colectate cu acest prilej. La porcine, rasa Mangaliţa se dovedeşte astăzi a avea parte de o reconsiderare pe care cercetătorii în materie de siguranţă alimentară o apreciază ca fiind una ce aparţine zootehniei virtuale.

Cât despre valoarea morfo-biologică a ovinelor autohtone, fie ele supuse unor infuzii genetice de esenţă străină, se pare că pledoaria în favoarea acestora este una desuetă. În pofida asimilării forţate a unor rase australiene sau neozeelandeze, Ţurcana şi Ţigaia Românească continuă să reprezinte nucleul de bază pentru cercetători şi practicieni.

Bihorenii nu sunt creatori de rase, dar au un şeptel valoros

Discuţia pe aceste probleme majore ce prefigurează progresul zootehniei româneşti cu directorul Oficiului judeţean de ameliorare şi reproducţie Bihor, inginerul Alexandru Oleanu, îndeamnă cel puţin la meditaţie. El nu pretinde a aparţine geneticienilor de profesie, dar realizările sale practice în calitatea de manager îl recomandă a fi cel mai longeviv cadru de conducere din zootehnia românească.

În spatele demersului său pentru reconsiderarea activităţii de ameliorare şi reproducţie a şeptelului în una dintre cele mai performante zone geografice a zootehniei româneşti se află o activitate ştiinţifică şi practică a specialiştilor bihoreni măsurată în decenii de activitate.

Încercarea autorilor acestor rânduri de a canaliza discuţiile spre sfera cercetărilor de nuanţă genetică au eşuat în faţa argumentelor de natură practică ale unui specialist a cărei carieră a străbătut saltul şi decăderea de la extaz la agonie şi invers.
„Închinarea“ în faţa străinătăţii: este bună, este rea?

Alexandru Olteanu: Realizez că mă provocaţi la un dialog pe care nu-mi face plăcere să-l susţin.

– De ce? Vă este teamă, vă este jenă?

– Frică nu, dar jenă, da. Cum să explic eu actualilor politicieni că înainte de 1990 a fost mai bine? Cel puţin în activitatea de ameliorare şi selecţie a şeptelului românesc. Ceea ce pot să spun este că atunci, împotriva unor decizii potrivnice luate la nivel înalt, nu eram obligaţi să abdicăm de la crezul profesional. Factorii restrictivi se situau în sfera financiară. Nu neapărat pentru că bugetul ar fi fost prea sărăcit, cât din motive de austeritate, pe care nici astăzi nu le înţeleg.

– Dacă ar fi să vă referiţi la ştiinţa zootehnică: care ar fi realizările acesteia în Bihor?

– Discuţia pe această temă ar putea să ne conducă spre o abordare nerealistă. Mulţi sunt cei care îşi arogă calitatea de a fi creatorii rasei Bălţate Româneşti. Noi, bihorenii, nu putem spune decât că înaintaşii noştri nu au făcut altceva decât să respecte punct cu punct reglementările oamenilor de ştiinţă în ameliorarea acestei rase.

Poate nu au fost la nivelul celor din zonele Mediaşului sau Făgăraşului, care au avut curajul să-şi prezinte realizările în marile concursuri internaţionale, dar susţin cu tărie că, pe ansamblu, cirezile de Bălţată din Bihor erau printre cele mai valoroase din România.

Ce să mai vorbesc despre rasele de porci Mangaliţă ori de oile Ţurcană sau Ţigaie. Credinţa mea este că aceste rase vor reveni în actualitate, iar şansa lor stă în acţiunea de asimilare a materialului genetic străin, pe care suntem obligaţi s-o susţinem.

Infuzia străină – între risc şi certitudine

– Chiar nu este riscant să devenim dependenţi de străinătate?

– Ce mai pot face practicienii în condiţiile în care cercetarea zootehnică a fost, practic, dezafectată? Ideal ar fi să aplicăm un program autohton autentic de ameliorare a raselor, dar acest lucru nu este posibil. Cel puţin pentru moment.
Dintre două variante posibile, am optat pentru aceea care asigură un progres sigur şi rapid. Credinţa celor care răspund de progresul zootehniei româneşti este că nu laptele, ci carnea reprezintă viitorul.

Cel puţin lumea civilizată a ajuns la o suprasaturaţie în materie de lactate. Poate este rău pentru sănătatea omenirii, dar consumatorii, mai ales cei din ţările mai puţin dezvoltate, vor carne: de vită şi pasăre, mai ales. Această tendinţă se manifestă şi pe piaţa românească, cu precizarea că pe galantarele supermarketurilor oferta este de esenţă străină. Adică departe de gustul românilor.

– Ce şansă avem să răsturnăm acest raport în ceea ce priveşte oferta?

– Una imensă. Cu un efort bugetar modest noi, cei care răspundem de procesul de infuzie a materialului genetic de ultimă oră, putem schimba, în câţiva ani, configuraţia morfologică a şeptelului românesc. Inclusiv pe cea biologică.

– Cum?

– Uşor şi rapid. Înţeleg că există fonduri, există interes pentru a importa material genetic valoros. Pentru ca această povară financiară să dea rezultate, este necesar ca statul să facă alocaţii bugetare care să permită veterinarilor practicieni instituirea unui sistem de diseminare a progresului la nivel naţional. Nu exclud nici contribuţia financiară a crescătorilor de animale, dar, cel puţin pe termen scurt, statului îi revine obligaţia de a susţine această acţiune de reconversie zootehnică naţională.

– Aveţi credinţa că se va împlini această doleanţă?

– Dacă nu se va înţelege acest lucru, zootehnia românească va fi scoasă în afara pieţei internaţionale. Şi mai grav va fi faptul că vom continua să fim dependenţi de importurile de carne, atât de costisitoare, încât o parte însemnată a populaţiei nu va avea acces la aceste sortimente.

– Întrevedeţi, totuşi, o anumită stare de relansare?

– Categoric. După 18 ani de dezastru zootehnic, este momentul să coborâm cu picioarele pe pământ. Mai exact, să vedem ce se mai întâmplă prin grajdurile de animale şi ce trebuie făcut pentru repopularea lor cu exemplare valoroase. Personal, am mare încredere în noii fermieri, care, cu preţul unor eforturi financiare mari, încep să dea o nouă faţă zootehniei româneşti.

I. POP, L. PANDREA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2008

֩ Comentarii