Imprimati articolul

Duminica Tomei şi Paştele Blajinilor

În cartea de cult Penticostarul, Duminica a doua după Paşti se numeşte Antipasha, deoarece este o „înnoire a Învierii care cu dreptate se poate numi şi a opta zi şi cea dintâi. A opta, ca una ce se face la opt zile după Paşti; iar întâia ca una ce este începătoare a celorlalte. A opta iarăşi, fiindcă este rânduită ca icoană a acelei zile fără de sfârşit, a veacului viitor, care va fi desigur şi cea dintâi şi una singură, nemaifiind despărţită de vreo noapte“.

Arătarea Mântuitorului

În popor însă această Duminică este cunoscută sub numele de „Duminica Tomei“, deoarece în această zi pomenim arătarea Mântuitorului Hristos Ucenicilor Săi. În seara zilei Învierii, Hristos se arătase Ucenicilor Săi dar Toma, care nu fusese de faţă atunci, nu voia să se convingă doar din spusele celorlalţi de adevărul Învierii, ci dorea să-l vadă şi el pe Hristos Cel Înviat, chiar mai mult, voia să-i şi pipăie rănile Acestuia pentru a se încredinţa pe deplin. Înţelegându-i neputinţa şi vrând să-l încredinţeze, Mântuitorul, în a opta zi de la Înviere, se arătă din nou Ucenicilor, de faţă fiind de această dată şi Toma, pe care Hristos îl invită să-i pipăie rănile pentru a-l încredinţa de realitatea Învierii.

Duminica Tomei este ziua în care avem posibilitatea să ne analizăm, fiecare dintre noi, credinţa în Hristos. Dar nu o credinţă seacă, stearpă, ci una lucrătoare prin fapte bune. Cât suntem în stare de o astfel de credinţă lucrătoare este bine să lucrăm pentru că vine vremea când vom răspunde de modul cum ne-am petrecut viaţa. Şi, cu siguranţă, am dori să fim, dincolo, lângă Toma şi lângă ceilalţi Apostoli, lângă sfinţi şi lângă toţi cei bine plăcuţi lui Dumnezeu.

Paştele blajinilor

De regulă, în ziua de luni după Duminica Tomii, în mai tot estul şi sudul Europei odinioară se ţinea şi Paştele Blajinilor sau Rohmanilor. Credinţe despre blajini sunt multe şi contradictorii. Se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului; creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-un soi de creştini aparte, convertiţi nu de Iisus Hristos, ci de Fiul Oii.

Ei ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră mincinoasă; alţi oameni cred că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Ei nu au case, mâncând poame şi umblând mai tot timpul goi.

La trup sunt mai mici ca noi, însă au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. Postesc tot anul, astfel împiedicând sfârşitul lumii noastre; în rugăciunile lor nu cer nimic, singura lor sudalmă fiind: „Du-te la Domnul!“.

Oamenii satelor româneşti ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor, altfel nu ar fi putut rodi ogoarele, oile s-ar fi îmbolnăvit, iar pe ei i-ar fi durut mâinile şi picioarele.

Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouăle roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucov se ieşea la iarbă verde cu mâncare şi băutură, multe firimituri şi picături fiind lăsate să cadă pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, spânzuraţi sau înecaţi. Prin alte locuri oamenii se duceau în cimitire, unde îşi boceau morţii, dând de pomană şi depunând ofrande pe morminte.

Sărbătoarea este un amestec între mit şi datini creştine, fiind pentru creştini motiv de comemorare a rudelor decedate. Toţi merg la cimitir unde dau pachete cu ouă, cozonaci şi vin celor nevoiaşi şi se roagă împreună cu preoţii, cinstind, prin pomeni şi rugăciuni, amintirea celor decedaţi.

(Octavian Goga)
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 9, 1-15 MAI 2008

֩ Comentarii