Imprimati articolul

Povara unei viori fără pereche

Considerat un artist de renume, Mădălin Voicu s-a remarcat în special datorită calităţilor sale de dirijor, compozitor şi interpret. El este cel care poartă pe umeri „povara“ unei familii care a dat lumii muzicale „două viori“, din care una fără pereche.

G.V.: Vorbind despre Mădălin Voicu, întotdeauna ne gândim la Ion Voicu, tatăl dumneavoastră, un om a cărei operă este deja patrimoniu universal. Vă incomodează sau vă face plăcere această asociere?

M.V.: Nu ştiu. Pe de-o parte mă deranjează că, de multe ori, oamenii mă asociază sau îşi aduc aminte de tata vorbind cu mine. Eu de mult timp nu mai sunt Mădălin Voicu, băiatul lui Ion Voicu. Am trecut de etapa aceea. Sigur că la început a fost o trambulină, dar şi o responsabilitate asumată de ambele părţi.

Dacă eram o persoană fără niciun fel de calitate din punct de vedere muzical, primul care m-ar fi oprit de la această carieră ar fi fost tata. Dar, cum se pare că am corespuns tuturor cerinţelor care se impun unui personaj care pleacă la drum spre a deveni muzician, tata nu s-a pronunţat că ar fi împotriva carierei mele.

E una să pleci de la marginea societăţii, cum a plecat tata, în perioada când a devenit vizibil ca violonist, şi alta este să pleci de la palat, cum am plecat eu, fără niciun fel de problemă sau greutate, pentru a parcurge doar drumul spre desăvârşire.

G.V.: Dar ca tată, ca părinte, cum era Ion Voicu?

M.V.: Era „pâinea lui Dumnezeu.“ Nici nu puteai să ai vreo discuţie în contradictoriu cu el pentru că era atât de bun, de liniştit, de calm şi de cald că nu aveai cum să intri în vreo animozitate cu el.

G.V.: V-am auzit cândva spunând că mama dumneavoastră şi-a sacrificat cariera pentru soţul ei.

M.V.: Nu ştiu dacă şi-a sacrificat-o, dar a renunţat la carieră. Şi nu pentru că i-a cerut-o tata, ci pentru că a vrut să fie tot timpul lângă el şi nu putea face mai multe lucruri deodată. Mama a fost pentru tata un fel de mană cerească, o zână care îl susţinea în toate domeniile.

Ea a fost şi mamă, soţie, şofer, impresar, bucătăreasă şi tot. Ştiţi cum se spune: „femeia te coboară sau te ridică“. În cazul părinţilor mei, mama a avut rolul de a ridica foarte mult ştacheta lui Ion Voicu, pentru că a ştiut să-i cultive şi să-i întreţină calităţile şi talentul.

G.V.: De ce v-a atras dirijoratul? Sau tatăl dumneavoastră v-a ghidat către această secţiune?

M.V.: Terminând Conservatorul la instrumentul vioară, trebuia să decid dacă o să devin violonist. Niciodată n-aş fi fost la nivelul tatălui meu. Puteam fi un violonist bun, dar ştiţi cum e când lumea zice: „Dacă nu e ca taică-su, măcar să fie pe undeva pe acolo“. Nu ştiu dacă aş fi reuşit acest lucru, pentru că eu eram mai zburdalnic, nu neapărat superficial, dar mai comod.

Mi-am zis să fac vioară în paralel şi am decis să fac dirijorat. Mai ales că, din câte am constatat, această meserie mi se potriveşte, ca temperament, mai bine decât vioara. A fost o provocare. La început m-am pregătit cu maestrul Corneliu Dumbrăveanu, căruia îi port recunoştinţă pentru tot ce m-a învăţat.

După aceea am fost şi la maeştrii Conta, Cristescu, Bugeanu şi la mulţi alţii, care au reprezentat „spuma“ dirijorilor din acea perioadă, ca în final să ajung la maestrul Sergiu Celibidache, care mi-a „rafistolat“ toată gândirea despre muzică.

G.V.: Nu cred că există dirijor care să nu aibă ambiţia să atace partiturile tuturor compozitorilor. Aveţi un compozitor aproape de inimă?

M.V.: Reperul pentru mine în muzică a fost format de Bach, Bethoven, Brahms, Beatles. Aşa că cei patru mari „B“ rămân în sufletul meu ca „stâlpi“ importanţi în construcţia şi educaţia mea muzicală.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2008

֩ Comentarii