Imprimati articolul

„Locomotiva“ zootehniei: unde?

În numărul 6 din acest an al revistei „Lumea Satului“, marele agronom Paul Varga vorbea cititorilor despre organizarea producerii seminţelor de plante furajere din soiuri româneşti, rezistente, despre  necesitatea refacerii islazurilor comunale, a pajiştilor din zonele colinare, montane şi alpine, despre extinderea culturilor furajere pe cel puţin 20% din terenul arabil, precum şi despre modernizarea metodelor de conservare a furajelor.

În paralel cu refacerea bazei furajere, a combustibilului, trebuie refăcut şi şeptelul, motorul care dă vigoare naţiunii prin laptele şi carnea pe care le produce. Căci nu prin creşterea numărului de porci şi păsări vom valorifica superior resursele noastre furajere de pe milioanele de hectare de pajişti, ci prin animale producătoare de lapte.

Pentru cine produc marile exploataţii?

De câţiva ani asistăm la concentrarea terenurilor în exploataţii tot mai mari, care ating uneori mii şi chiar zeci de mii de hectare. Dar ne-am pus vreodată întrebarea: pentru cine produc aceste exploataţii?

Răspunsurile vor fi aproape invariabil legate de export sau de alimentarea fabricilor cu ulei, de biodisel sau de morărit. De curând, s-au importat din Uniunea Europeană juninci gestante care populează ferme mari, mai mult sau mai puţin pregătite pentru a le creşte şi întreţine în mod corespunzător.

Laptele din aceste ferme merge exclusiv la fabricile de procesare, care de abia fac faţă comenzilor pentru îndeplinirea programului „cornul şi laptele“, de alimentare a copiilor de vârstă şcolară.

Dar cu copiii mici care, pe lângă laptele mamelor, au nevoie de suplimente, sau cu cei înţărcaţi, cu cei care de-abia învaţă să meargă sau cu bătrânii şi bolnavii satelor cum rămâne? Pe aceştia ce program naţional îi mai alimentează?

Soluţii există

Soluţia e una singură. Să se taie mai puţine viţele, mai puţin tineret de bivoliţă, mai puţine ieduţe şi mieluţe, iar acestea să fie crescute în cât mai multe gospodării ţărăneşti din toată ţara, după specificul zonei.

Femelele de un an să fie crescute până la o dezvoltare corporală corespunzătoare pentru a fi date la montă în această vară, iar cele mici să fie alăptate o perioadă mai îndelungată şi date la păşune după înţărcare, împreună cu mamele lor. Aceste femele pot deveni apte de montă chiar în toamna acestui an pentru speciile de talie mică (oi şi capre) sau anul viitor, după împlinirea a cel puţin 16-18 luni pentru speciile de talie mare (vaci şi bivoliţe).

În acest mod, în unul, doi ani şeptelul poate creşte cu aproape un milion de oi şi capre şi cu aproximativ două-trei sute de mii de vaci şi bivoliţe în lactaţie, care vor furniza laptele necesar consumului rural şi, într-o oarecare măsură, vor completa şi nevoile de lapte ale fabricilor de procesare pentru consum urban. În fapt, acestea sunt speciile care vor valorifica resurse furajere, altfel abandonate, de pe sute de mii de hectare.

Aurul alb pe care-l poartă munţii, dealurile şi câmpiile noastre este laptele ecologic, acest produs alimentar care, alături de carnea de vită sau de oaie, dă vigoare naţiunii. Dar nu degeaba ne mersese vestea peste mări şi ţări, cu câteva sute şi chiar mii de ani în urmă, că în ţara de dincolo de Dunăre, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, curg lapte, smântână şi miere, stârnind pofte pentru multe „alte neamuri“.

Unde se află, totuşi, „locomotiva“ zootehniei? Credinţa mea este că nu trebuie ignorat rolul gospodăriei ţărăneşti.

Dr. Dan M. CONSTANTINESCU, medic primar veterinar
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2008

֩ Comentarii