Imprimati articolul

Zidul amăgirii

Lumea satului are legile ei, recunoscute şi acceptate unanim de ţărani şi domni, deopotrivă. Ele au funcţionat normal, multă vreme, reglând abateri majore sau uşoare în buna desfăşurare a vieţii comunităţii.

Înţelepţi şi cuminţi, ţăranii au ştiut să trăiască cu demnitate, chiar şi atunci când li s-a pus piciorul pe grumaz. Au avut ei resursele lor de rezistenţă, moştenite din strămoşi: să tacă şi să învingă necazul prin răbdare şi solidaritate.
Rareori s-au văzut situaţii când unul de-al lor, ajuns domn, să nu-i ajute, să nu-i respecte, chiar dacă acela trebuia să ocolească legea pentru ei. Mă refer, desigur, la situaţii care nu răsturnau ordinea socială!

Mare ruşine era ca unul, plecat din sat şi ajuns într-o funcţie mare, să nu se poarte cuviincios cu foştii lui vecini sau cu părinţii colegilor de şcoală!
Aşa erau lucrurile, aşa se apărau legile firii în lumea satului românesc.

Mai mult ca oricând, în ziua de astăzi ţăranul are parte de desconsiderare din partea autorităţilor, începând cu portarul de la primărie şi sfârşind cu cei care fac legi împotriva lor.

Se fac, în curând, 20 de ani de când merg la primărie, cu căciula în mână, la cel pe care l-au ales, fiu al satului de altfel, pentru că le-a promis marea cu sarea. Nici vorbă să-i primească! Este mereu ocupat, are treabă la judeţ, este plecat la instruiri în străinătate sau, de cele mai multe ori, la şedinţele de partid. O armată de funcţionare – neveste, nepoate, cumnate – apără cu străşnicie uşa primarului.

Viceprimarul, secretarul consiliului nu dau nicio relaţie în lipsa primarului... nu-şi asumă nicio răspundere, chiar şi în chestiuni curente, care intră în atribuţiile lor de serviciu.

Pe cine să întrebe de ajutorul social, de cel pentru înmormântare, de mărirea pensiilor, de alocaţii pentru copii, de subvenţii şi ajutoare pentru agricultură? N-au pe cine! Doamnele de la birou nu mai prididesc cu vorbitul la telefon, cu discuţiile între ele despre viaţa lor de acasă.

Pornesc bieţii oameni a doua zi la oraş, la Direcţia Agricolă sau la Casa Judeţeană de Pensii...

Acolo altă dramă, altă vamă de plătit pe lumea asta... Alte funcţionare, mereu nervoase, mereu obosite, mereu supărate.
Iar ei ce fac? În satul lor, ai lor nu mai au nici milă, nici ruşine. La oraş sunt trataţi ca proştii lumii.

O grea şi apăsătoare amărăciune îi cuprinde. Se întorc acasă cu gura arsă de sete, necăjiţi şi fără speranţe. Închid ochii doar şi oftează adânc, înţeleg în sfârşit că, pentru totdeauna, Domnii, ajunşi mari şi tari în ţara asta, au făcut zid înalt între ei şi lumea satului.

În Dobrogea sunt, de exemplu, sate întregi în care populaţia trăieşte sub limita sărăciei. Din satele acestea, unde cândva nu îţi era ruşine să trăieşti, au plecat mulţi dintre acei care sunt acum primari, şefi la judeţ, la partide sau cu funcţii în Parlament. Au adunat averi neruşinate. Pentru ei, satul, ţăranul există doar în campanii electorale.

Rodica SIMIONESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2008

֩ Comentarii