Imprimati articolul

Laptele, ca discordie naţională

După ce că este puţin şi adeseori plin de „germeni fermentativi“, laptele devine teatrul unor conflicte de interese greu de conciliat. Actorii de pe scenă sunt patru: producătorii, procesatorii, comercianţii, consumatorii.

Primii acuză procesatorii şi comercianţii de un comportament batjocoritor, mai ales în ceea ce priveşte preţul şi exigenţele calitative în valorificarea producţiei. Fapt este că din şiştar şi până în punga de plastic sau carton preţul laptelui se „umflă“ de aproape cinci ori.

Marii perdanţi sunt crescătorii de vaci şi consumatorii. Primii au în faţă spectrul falimentului, iar ultimii pe cel al pauperizării. Cel de-al cincilea operator care ar trebui să joace pe scena pieţei laptelui, autoritatea statului, se face că nu vede şi nu aude.

Chiar în momentele de clocot al fierberii laptelui, autoritatea se rezumă la a mima o oarecare implicare. Explicaţia este atât de uzată, încât nici nu merită comentată: funcţionarea liberă a pieţei!

Domnilor guvernanţi, ce piaţă liberă este aceea care îi falimentează tocmai pe cei care trudesc mai mult şi îi îmbogăţeşte pe cei care fac paradă pe seama muncii fără de care piaţa laptelui nici nu ar exista? În rândurile ce urmează nu ne propunem să dăm răspuns la această întrebare, ci ne rezumăm doar la a pune faţă în faţă poziţiile a doi dintre principalii actori de pe piaţa laptelui: reprezentanţii producătorilor şi ai procesatorilor.

Orizonturi întunecate pentru producătorii de lapte

Reprezentanţii Asociaţiei Generale a Crescătorilor de Taurine consideră că este de datoria lor să facă public cauzele care au condus la decăderea dramatică a sectorului pe care îl gestionează. În opinia lor, şanse pentru ieşirea din impas există, dar nu toţi operatorii de pe piaţă sunt interesaţi să susţină demersul lor. Explicaţia este una strict financiară.

Adevărul este că legiuitorii de la Bucureşti au informat corect la Bruxelles că aproximativ 55% din cota de lapte atribuită României reprezintă vânzările directe ale micilor crescători. Întorşi în ţară, ei au uitat că aceştia trebuie susţinuţi pentru a supravieţui.

Normal ar fi ca măcar o perioadă de timp să nu fi sistat subvenţiile acordate până în 2007. Din păcate, România ocupă ultimul loc în ceea ce priveşte numărul şi dimensiunea fermelor comerciale de lapte. Responsabilităţile pentru desfiinţarea fără discernământ a exploataţiilor zootehnice nu pot fi atribuite actualilor crescători de animale din gospodăriile săteşti.

Este cunoscut faptul că trecerea de la o agricultură de subzistenţă la exploataţii viabile nu depinde numai de motivaţia actualilor proprietari, ci şi de unele disponibilităţi financiare de care aceştia nu dispun. În condiţiile în care preţul pe care crescătorii de animale îl obţin pentru produsele realizate nu acoperă nici măcar cheltuielile efectuate, este greu de vorbit de o motivaţie.

În accepţiunea actualilor analişti economici primează ideea că piaţa este cea care reglează preţul unui produs sau al altuia. Teoretic vorbind, aşa stau lucrurile. Dar, în condiţiile unei economii dereglate din toate părţile, aceste disertaţii pot duce la decizii anacronice, de genul celor care reglementează astăzi sectorul zootehnic.

Să ne referim doar la taxele aberante impuse de marile magazine. Ele se răsfrâng, în primul rând, asupra producătorilor şi consumatorilor. Fapt este că astăzi, în România, este mai avantajos să îmbuteliezi apă minerală decât să produci lapte sau carne.

Situaţia existentă este şi consecinţa faptului că în zootehnie nu s-a reuşit organizarea grupurilor de producători şi nici a unor asociaţii. Acestea sunt singurele care ar putea accesa fonduri pentru investiţii sau să organizeze reţele specializate de comercializare a produselor.

De fapt, ce solicită producătorii?

Nimic mai mult decât un preţ acceptabil pentru laptele vândut. Nivelul minim al acestuia ar trebui să fie undeva între 1,5 şi 2 lei/litru. Acest lucru ar trebui să înţeleagă procesatorii. Din păcate, ei invocă tot felul de explicaţii ce ţin de majorarea costurilor, ca şi cum nu laptele ar fi obiectul esenţial al activităţii lor. Nu aceasta este calea de urmat. Apelul la dialog poate da rezultate doar în condiţiile unui parteneriat pus pe baze economice.

Şi preţul, dar şi calitatea!

Asociaţia Patronală Română din Industria Laptelui – APRIL, unica asociaţie profesională de profil reprezentativă la nivel naţional, face următoarele precizări faţă de acuzaţiile formulate de asociaţiile crescătorilor de bovine din România.

Este lipsită de adevăr afirmaţia conform căreia a existat un refuz repetat al procesatorilor de a avea discuţii cu reprezentanţii fermierilor. Conducerea APRIL a purtat discuţii cu reprezentanţii crescătorilor de taurine, în data de 8 februarie 2008, reuniune în cadrul căreia reprezentanţii APRIL au susţinut că modalitatea cea mai bună de stabilire a preţului laptelui şi a condiţiilor de calitate la preluare este, ca şi până acum, prin negocieri individuale între fermieri şi procesatorii cu care aceştia au contract.

Fiecare procesator de lapte poartă negocieri individuale cu fiecare fermier sau producător de lapte şi în niciun caz cu sindicatul acestora, în urma cărora rezultă preţul consfinţit printr-un contract legal. Acţiunea de negociere colectivă a preţului pentru lapte încalcă orice principiu al economiei de piaţă.

În ultimul an, preţul laptelui a crescut cu un procent faţă de preţul produselor lactate, diferenţa fiind absorbită prin eforturile procesatorilor de a reduce costurile de fabricaţie. O nouă creştere de preţ la materia primă s-ar putea răsfrânge în mod direct asupra consumatorului de produse lactate, împiedicând accesul acestuia la alimentele de bază.

În plus, continuarea creşterii preţului produselor lactate româneşti poate duce la o scumpire a acestora peste preţul produselor similare din import, lucru ce ar determina scăderea cererii de lapte indigen şi, implicit, scăderea preţului de achiziţionare a laptelui.

Un alt lucru esenţial este că în afirmaţiile reprezentanţilor sindicatelor nu este menţionată calitatea materiei prime pe care o desfac către procesatori. Doar în România este posibil să avem un dublu standard: lapte CONFORM şi lapte NECONFORM. Acest lucru atrage după sine preţuri diferite şi, ca atare, nu putem compara preţul laptelui materie primă din România cu preţul pe care îl plătesc celelalte ţări europene, care au un singur standard de calitate.

În acest moment, în care standardele impuse de Uniunea Europeană reprezintă o provocare pentru întreaga industrie de lactate, interesul producătorilor de lapte ar trebui să fie, în primul rând, calitatea laptelui pe care doresc să o livreze spre procesare, la fel cum este şi cel a procesatorilor, pentru că acest lucru va atrage după sine o evoluţie pozitivă a întregii industrii de lactate.
 
Prin urmare, APRIL susţine în continuare că singura modalitate legală şi corectă de stabilire a preţului este negocierea directă între fiecare fermier în parte şi fiecare procesator de produse lactate şi îşi exprimă disponibilitatea pentru discuţii constructive cu reprezentanţii crescătorilor de taurine, atâta timp cât singurul scop al acestor discuţii este de a proteja interesul consumatorilor.

Pagini realizate de Luminiţa Pandrea
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 7, 1-15 APRILIE 2008

֩ Comentarii