Imprimati articolul

„Există o dreptate românească“

O zi luminoasă de început de primăvară în curtea Bojdeucii din Ţicăul Iaşului, plină de „mulţime de norod“. Între cei veniţi să sărbătorească „Mărţişorul“, după buna tradiţie a locului, este prezent şi marele poet, Grigore Vieru.

Rep.: Stimate maestre, ne bucurăm să vă vedem din nou în „cartierul imperial al culturii române“, cum mai este denumit Ţicăul, întâmpinat, iată, cu atâta dragoste de cei prezenţi, veniţi din diferite colţuri ale Moldovei.

G.V.: Când vin aici trăiesc mereu aceeaşi emoţie pe care am simţit-o când l-am citit pentru prima dată pe Ion Creangă. Spun asta pentru că eu fac parte din cea mai tragică generaţie de români basarabeni.

I-am cunoscut pe Eminescu şi Creangă abia la facultate. Închipuiţi-vă pe Grigore Vieru debutând prin anii ’50 în poezie, fără să-i fi cunoscut pe aceşti corifei!

E adevărat că ştiam, de la bunicul meu analfabet, povestea „Capra cu trei iezi“ - dar nu că este scrisă de Ion Creangă – şi pe care o repetam cu glas scăzut în nopţile când rămâneam singur acasă. Erau anii foametei provocate din anii ’46 – ’47 şi mama era plecată să facă rost de o traistă de făină la Cernăuţi. O repetam cu glas scăzut, dar numai până când lupul intra în casă peste iezi, mai departe îmi era frică.

Trebuie să vă spun că, între anii 1956 – 1957, când au apărut şi în Basarabia o parte din clasicii noştri, l-am citit greu pe Creangă, greu, pentru că, furat de frumuseţea limbii, subliniam aproape fiecare frază şi apoi mă reîntorceam la text, aşa cum în 1972, când am venit pentru prima dată în ţară, nu mă mai săturam să ascult oamenii care vorbeau pe stradă. Limba pe care o auzeam era ca un cântec.

Rep.: Cu aceeaşi dulce şi frumoasă limbă română, cu care vă scrieţi poeziile, i-aţi auzit şi pe cei prezenţi la această sărbătoare.

G.V.: M-am bucurat să-i văd şi să-i aud pe copiii din Vânătorii Neamţului, atât de frumoşi în costumele lor naţionale şi atât de talentaţi. Văzându-i, mi-am amintit de copilăria mea, din păcate atât de tristă.

Sunt născut într-un sat despărţit de Miorcanii lui Ion Pillat de apa Prutului, dar şi de sârma ghimpată care acum e parcă mai deasă şi mai grea. Nu ne pierdem însă speranţa. Dacă de atâta amar de vreme, din 1812, Basarabia a gemut sub cizma muscălească şi n-a murit, nu se poate ca ţara lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul să-şi uite fiii de dincolo de Prut.

Faptul că, iată, suntem aici, unde a vieţuit Creangă şi a adăstat o vreme Eminescu, ne dă încredere şi speranţă.

Rep.: Este o cauză pentru care mulţi basarabeni, în special intelectualii, continuă lupta în care sunteţi implicat cu toată fiinţa dumneavoastră.

G.V.: Eu nu sunt un poet tribun, mai degrabă unul tragic. Am crezut însă de datoria mea să intru în luptă şi să abordez şi poezia militantă, pentru că ne-am aflat şi, din păcate, ne aflăm şi azi pe baricade.

Mi-aduc aminte că, în 1991, am citit în faţa Marii Adunări Naţionale poemul „Ridică-te!“ Iată un fragment: „Ridică-te din suferinţă/Şi din cazonă umilinţă/Ridică-te, Basarabie, trecută prin foc şi sabie/Bătută ca vita pe spate/Cu biciul legii strâmbate,/Cu lanţul poruncitoarelor strigăte,/ Ridică-te, ridică-te, ridică-te!“

Rep.: Ce le-aţi spune cititorilor revistei „Lumea Satului“, românilor care vă iubesc şi vă sunt alături în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru Unire?

G.V.: Vreau să vă spun că ne întoarcem acasă învredniciţi şi, pentru că se apropie Sfintele Sărbători ale Paştelui – interzise atâta timp în Basarabia – doresc tuturor românilor, cu deosebire celor care trudesc asupra gliei, mult noroc şi credinţă în izbânda dreptăţii româneşti, pentru că există o dreptate românească.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 7, 1-15 APRILIE 2008

֩ Comentarii