Imprimati articolul

La Conferinţa de Pace... bătălia continua

Privită cu reticenţă din cauza atitudinii sale de apărare a intereselor naţionale, delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris continuă lupta cu arbitrariul „Consiliului celor patru“ care discriminau vădit statele mici şi, în mod deosebit, România.

Cu prilejul elaborării tratatelor de pace dintre ţările învingătoare şi cele învinse s-a ridicat cu toată acuitatea chestiunea protejării minorităţilor naţionale încorporate de-a lungul secolelor dar, mai ales, după război. Complexitatea acestei probleme a deschis un important capitol în dezbaterile Forumului de Pace de la Paris.
 
Nemulţumită de condiţiile impuse, delegaţia română a informat Consiliul Suprem că ţara noastră a adoptat o serie de legi şi dispoziţii care, sub raport juridic, asigură egalitatea în drepturi „a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă şi religie“.

Delegaţia preciza, cu acest prilej, că în România „era considerat cetăţean român orice individ născut în România, care nu se bucură de cetăţenie străină, ca şi orice locuitor din teritoriile recent unite cu ţara [...] în afară de cei care-şi exprimau voinţa de a opta pentru altă cetăţenie“.

Spusele delegaţiei române nu au convins, astfel că la şedinţa Consiliului Suprem din 28 mai 1919 preşedintele Wilson spunea: „Trebuie să se înscrie în tratatul austriac un articol care să impună României aceleaşi obligaţii ce se impun cehoslovacilor şi polonezilor“.

Era vorba de articolul 60 din tratatul de pace prin care se dădea dreptul marilor puteri să ia în chip arbitrar măsuri destinate protecţiei minorităţilor naţionale în ţările situate în centrul şi sud-estul Europei şi, pe această cale, să se amestece în treburile interne ale statelor mici aliate, încălcându-se astfel suveranitatea naţională.

Într-o cuvântare ţinută în plenul conferinţei la 31 mai 1919, Ionel I.C. Brătianu a relevat că stipulaţiile articolului 60 din tratatul cu Austria limitau suveranitatea naţională a statului român. Cum răspunsul Consiliului Suprem nu a mulţumit statele mici, ci mai mult a agravat starea de tensiune, Brătianu părăseşte definitiv Conferinţa Păcii la 2 iulie 1919.

Consiliul Suprem a recurs în continuare la presiuni. În aceste condiţii, Guvernul român, având alături pe cel iugoslav, a hotărât să nu-şi pună semnătura pe tratatul de pace amintit, considerând că stipulaţiile articolului 60 erau „incompatibile în fond şi formă cu demnitatea, cu securitatea internă şi cu interesele economice ale unui stat suveran“. Convins că adeziunea României la acest tratat constituie „o imposibilitate morală“, Ionel I.C. Brătianu a prezentat demisia cabinetului său la 12 septembrie 1919.

A urmat cabinetul generalului Văitoianu, care a continuat politica predecesorului său în privinţa tratatelor de pace.

Atitudinea României a determinat Consiliul Suprem să ia o atitudine energică faţă de aliatul rebel, adresând României o notă cu caracter de ultimatum în care se cerea acceptarea frontierelor fixate de către Consiliul Suprem, semnarea tratatului de pace cu Austria şi reglementarea situaţiei din Ungaria, cu care eram în război.

În acelaşi timp, cercurile politice şi presa din Anglia şi Franţa erau inundate de o intensă propagandă antiromânească. În parlamentul englez se ridicau voci în favoarea Ungariei bolşevice pe bază de informaţii tendenţioase împotriva ţării noastre furnizate de şefi religioşi şi aristocraţi unguri, cu întinse legături de rudenie în întreaga aristocraţie europeană, inclusiv cea engleză.

Se exploata în special ocupaţia militară a Ungariei de către trupele române, neţinându-se cont de serviciul uriaş pe care ţara noastră îl aducea astfel, împiedicând extinderea bolşevismului în Europa. Astfel România, care făcuse atâtea sacrificii în război pentru cauza română, începea să fie tratată ca un inamic.

Într-un memoriu adresat Consiliului Suprem, Guvernul Văitoianu protestează respingând punct cu punct insinuările şi acuzaţiile, precizând încă o dată principiile de la care România nu se poate abate, dar fără rezultat. Drept urmare, guvernul Văitoianu demisionează la 30 noiembrie şi se constituie un alt cabinet sub preşedinţia lui Vaida-Voievod.

„Pentru a evita o ruptură cu aliaţii, spune Constantin Kiriţescu, şi a nu risca să se piardă măcar o părticică din ceea ce se dobândise cu atâtea jerfe, cu atâtea vieţi de eroi şi cu atâtea vieţi familiare distruse“, Vaida-Voievod hotărăşte să semneze actul incriminat.

La 9 decembrie 1919, în Salonul Orologiului de la Ministerul de Externe al Franţei, generalul Coandă va semna în numele României tratatul de pace cu Austria şi pe cel asupra minorităţilor căruia i se aduseseră „mici modificări de formă“.

Dar la Conferinţa de Pace delegaţia română va continua lupta! 

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 7, 1-15 APRILIE 2008

֩ Comentarii