Imprimati articolul

Însemnări dintr-o altă Românie

Era în preajma sărbătorilor de iarnă şi nici vorbă de vreme câinoasă, cu viscol ori nămeţi de zăpădă. Un soare cu dinţi lumina pământul Insulei, când verde, când vineţiu. Şi totuşi, afară-i frig.

Drumu-i şi lung, şi plin de hârtoape. Sporadic, din sens opus, mai trec agale câte un Aro, ori vreun tractor, ba chiar şi o „dubă“ a salvării, din aceea veche. În rest, nici ţipenie de om cale de aproape două ore de mers cu maşina.

Brusc, decorul se schimbă, de îndată ce trecem de poarta de intrare a celei mai mari localităţi din Insula Mare a Brăilei – Frecăţei. În faţa privirii se dezvăluie case ori cocioabe acoperite cu stuf, o uliţă cu mâl vâscos în care se lăfăiau vreo douăzeci şi ceva de gâşte.
 
Satu-i pustiu. Doar în faţa sediului primăriei – una dintre puţinele clădiri refăcute – stau, parcă aşteptând ceva, câţiva oameni ai locului. Printre ei şi mai-marele comunei, care-mi vorbeşte cu un glas stins despre inerţia predecesorului său şi că de trei ani şi jumătate de când a venit a adus bucurii nemăsurate celor care i-au dat girul. Adică „au văzut şi ei un bec pe stradă, iar drumurile ce fac legătura dintre sate refăcute“.

Întreb de gaze naturale ori apă potabilă. Primesc doar un zâmbet cu subînţelesuri. Pricep că-i de domeniul SF-ului. Mă încăpăţânez şi insist. „Şi totuşi au localnicii vreo bucurie, eu ştiu, vreun concert ori o piesă de teatru?“. „N-a venit nimeni niciodată pe aici“ mi se răspunde. „Cum drumul ăsta...“.

Tot alesul celor aproape 1.500 de oameni din comuna Frecăţei, adică a satelor Titcov, Salcia, Agaua şi cătunelor Stoeneşti şi Cistia, ne spune că sunt şcoli în fiecare localitate, că 70% din cadrele didactice sunt localnici, restul fiind navetişti de la Brăila, că sunt 210 şcolari, că 60-70% din populaţie sunt vârstnici, că tradiţiile au dispărut odată cu generaţia bunicului său, că la fel ca mai toţi de acolo e în conflict de ani buni cu doctorul şi că oamenii nu prea merg la biserică pentru că preoţii arondaţi îi îndepărtează de religie.

Singuri în faţa Domnului

Îl las pe primar să mai pritocească vreo bucurie pentru ai lui şi mă îndrept spre cel mai apropiat sat – Agaua. Abia ce trec de digul construit prin anii 60 cu deţinuţi, se spune cu roaba, şi zăresc pe dreapta ruinele unei părţi a temutei puşcării politice, iar pe stânga relicvele unei foste ferme zootehnice.

În Agaua, unde-i şi reşedinţa primarului, casele parcă sunt mai îngrijite. De departe văd turla bisericii. Mă îndrept într-acolo să vorbesc cu omul în sutană, cu cel care ar trebui să fie mesagerul cuvântului Domnului şi spre a-l întreba: de ce oamenii din pustietatea asta nu tocesc pragul acelui aşezământ? Dar, ghinion.

Gardul ce împrejmuieşte biserica-i bine ferecat şi, asemenea lui, şi uşa de la intrare. Fac ochii roată şi-ntr-o curte de vizavi zăresc un ţăran care mă măsura din priviri. „Unde-i părintele?“ întreb. „Nu l-am mai văzut de sâmbătă. E navetist şi stă în Însurăţei“, a sunat răspunsul. „Păi... şi dacă moare cineva?“ „Avem numărul lui de telefon...“ Pe drum, mai opresc o creştină. O întreb şi pe ea de preotul de Agaua. Îmi răspunde că nu, iar apoi mă iscodeşte: „Aveţi nevoie de el pentru vreo pomană?“.

Măraşu, sub „asediu“

Între Frecăţei şi cealaltă comună din Insulă, Măraşu, să tot fie vreo oră de mers cu maşina. Aceleaşi canale cu stuf străjuiesc drumurile cu denivelări şi gropi. Primul „stop-cadru“: la intrare, pe o plăcuţă cu aspect „european“, stă scris: Bine aţi venit la Măraşu! Ce-i în spate, pe post de decor? Cimitirul...

Comuna-i mare, casele sunt şi ele mult mai arătoase decât la Frecăţei, asta denotă un nivel de dezvoltare superior. În centru, forfotă mare. Printre localnici, şi vreo 15 jandarmi în misiune specială. Deviza lor: „Pe aici, nu se trece“, altfel spus, porcii din Balta Mică nu mai au ce căuta înapoi din cauza pestei care s-a abătut asupra zonei.

M-au lăsat acumulatorii, bateria maşinii a cedat şi ea, aşa că plecăm. Când ieşim din Măraşu, o dubiţă a Jandarmeriei intra în trombă. Pe drum, o alta, mult mai mare gonea într-acolo. Mă minunez de desfăşurarea aceea de forţă, parcă exagerată, şi ţin drumul înapoi spre bac, spre civilizaţie.

Camelia MOISE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2008

֩ Comentarii