Imprimati articolul

Spaţiul culorii(I)
Drumul plantei din cadrul natural în spaţiul cultural

Exista odinioară în satul românesc tradiţional o impresionantă zestre de cunoştinţe acumulate din experienţa repetată a generaţiilor, care îi ajuta pe oameni să îşi rezolve dificilele probleme ale existenţei.

Diversificate pe domenii de activitate, multe dintre aceste cunoştinţe continuă să fie o nesecată sursă de inspiraţie pentru omul modern.

Adevărate valori ale patrimoniului cultural imaterial, competenţele tradiţionale oferă şansa de a descoperi soluţii simple, eficiente, la probleme general umane.

Vopsitul cu buruieni

O îndeletnicire care a constituit una dintre preocupările cele mai vechi ale femeilor ce doreau să-şi înnobileze diversele tipuri de ţesături necesare confecţionării veşmintelor sau împodobirii interiorului locuinţei.

În majoritatea satelor româneşti această preocupare făcea parte din educaţia oricărei fete întrucât altfel, ea nu ar fi putut să îşi îmbrace familia şi casa.

Adesea, meşteşugul vopsitului se număra printre preocupările majore, fiind expresia dorinţei oamenilor de a reproduce pe obiectele textile, paleta cromatică oferită de natură.

Culorile şi modul cum sunt puse împreună în arta populară românească oglindesc transferul elementelor din spaţiul tridimensional al naturii, în cel bidimensional al ţesăturilor, fie sub formă simbolică, fie ca motive uşor de recunoscut (mai aproape de natură).

Prin acest transfer ţăranca urmăreşte, nu numai exprimarea opţiunilor sale în ceea ce priveşte o anumită culoare ori spaţiu, ci manifestă dorinţa de a-şi însuşi, chiar un anumit tip de peisaj sau de spaţiu. Tot ceea ce o înconjoară – floră, faună – devine prin stilizare elemente constitutive ale creaţiilor artistice populare, transpuse cu multă fantezie, ingeniozitate şi pasiune – în spiritul respectului pentru moştenirea de secole a tradiţiei vopsirii şi ţeserii fibrelor naturale – pe nenumărate categorii de piese vestimentare, covoare, ştergare, cuverturi, păretare etc.

,,A amesteca, a fuziona, a contopi, a amalgama sunt adeseori nişte operaţiuni considerate infernale, dat fiind că ele încalcă natura şi ordinea lucrurilor dorită de creator. Toţi cei care sunt nevoiţi să le practice în calitate de sarcini profesionale (boiangiii, fierarii, alchimiştii, farmaciştii) trezesc frică sau suspiciune, deoarece par să trişeze cu materia.

Ei înşişi, ezită să se dedea unor anumite operaţiuni cum ar fi amestecul a două culori, în atelierele de vopsire, pentru a obţine o a treia; culorile se juxtapun, se suprapun dar nu se amestecă efectiv. Inainte de secolul al XV-lea nici o culegere de reţete pentru fabricarea culorilor, fie că este vorba de domeniul vopsirii sau cel al picturii, nu ne spune că, pentru a fabrica un verde, trebuie să amestecăm albastru cu galben.“ (,,Albastru“ - Michel Pastoureau)

Toate aceste realizări ţărăneşti demonstrează, atât prezenţa unui rafinat simţ al culorii, al nuanţelor fine şi variate, cât şi existenţa unei terminologii a culorilor bogată şi variată de la o zonă etnografică la alta. Spaţiul locuinţei tradiţionale româneşti devine astfel, un spaţiu al culorii, evidenţiat prin prezenţa motivelor decorative lucrate cu materiale rezultate în urma procesului de vopsire cu plante tinctoriale.

Ne întrebăm astăzi ce resorturi interioare se declanşează la nivel individual sau în cadrul unei comunităţi, pentru a menţine vie identitatea spirituală a unui asemenea spaţiu?

Răspunsurile par să ţină de esenţa relaţiei om-natură-viaţă. In satul tradiţional ţăranul român intra în dialog firesc cu pământul, cu pădurea şi cosmosul, preluând unele dintre elementele definitorii ale acestora şi transformându-le în motive decorative cu funcţie simbolică.

Transformarea universului naturii pentru a-l transpune pe ţesături, l-a determinat pe artistul popular să acorde semnificaţii speciale fiecărui motiv, în concordanţă cu specificul tradiţiilor locale, dar şi al propriilor viziuni plastice. Selecţia motivelor decorative în cadrul suprafeţelor ţesute nu este făcută la întâmplare.

Exista o ierarhie compoziţională şi simbolică stabilită în timp pentru fiecare tip de piesă – covor oltenesc şi moldovenesc cu chenare şi câmp central, păretare învărgate, cătrinţe cu vergi etc. – care fixa importanţa motivelor, compoziţiilor şi cromaticii într-un cadru dat de specificul structurilor decorative din fiecare zonă. Pentru transpunerea formelor naturale – floră, faună – trebuiau respectate atât regulile stilizării artistice cât şi identitatea cromatică şi decorativă specifice diverselor zone.

Dr. Daniela FRUMUŞEANU, Dr. Doina IŞFĂNONI
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2008

֩ Comentarii