Imprimati articolul

Istoria de lângă... istorie - Împotriva bolşevizării Europei

Împlinirea visului de veacuri al românilor – înfăptuirea Marii Uniri – nu a adus cu sine liniştea, războiul României nu se încheiase încă. Din nou sângele românesc va curge la Nistru şi de la Tisa la Budapesta „ca să pecetluiască definitiv dreptul la o viaţă liberă a neamului întregit“, cum scria Constantin Kiriţescu.

Situaţia în Ungaria era tulbure. După demisia guvenului Károlyi, la 21 martie 1919, puterea este luată de „Consiliul muncitorilor şi ţăranilor din Budapesta“ care instaurează un guvern bolşevic, avându-l ca preşedinte pe Alexandru Gorbai, iar ca ministru de externe pe comunistul Béla Kun care, impunându-se prin energia şi dinamismul său, va prelua, de fapt, conducerea ţării. Noul guvern declară Ungaria Republica Sovietică Ungară, fapt salutat cu entuziasm de Moscova.

Mizând pe sprijinul Rusiei Sovietice şi vrând să recucerească Ardealul, Béla Kun pregăteşte armata ungară de ofensivă împotriva trupelor române.
În noaptea de 15-16 aprilie, ungurii atacă cu violenţă pe Valea Someşului. Trupele române resping atacul şi, în replică, în dimineaţa zilei de 16 aprilie de-a lungul Munţilor Apuseni, pe un front de 200 de kilometri, ripostează.

Conştienţi de pericolul bolşevizării Europei, marii aliaţi, care nu voiau să participe la organizarea unei acţiuni comune împotriva Ungariei, încurajează implicarea statelor vecine acesteia. De altfel, mareşalul Foch a şi comunicat lui Vaida-Voievod că, întrucât marile puteri sunt extenuate, „România şi statele aliate să caute să-şi rezolve singure problemele militare ce li se pun, fără a lua însă o atitudine ostilă Antantei, care va fi mulţumită adesea să constate situaţiuni de fapt şi să ia act de ele“.

Încurajate astfel de Consiliul Militar Interaliat de la Versailles şi hotărâte să-şi apere Ardealul, pentru eliberarea căruia a curs atâta sânge, trupele române pătrund în zona neutră stabilită de aliaţi între România şi Ungaria şi ocupă Oradea şi Carei. În ziua de Paşti, când cele dintâi patrule de cavalerie au apărut în centrul Oradiei, mulţimea striga „Trăiască armata română!“, dar şi „Elijen a roman hadsereg!“, români şi unguri laolaltă, bucuroşi că sunt puşi la adăpost de crimele şi jafurile bandelor bolşevice ce fugeau spre Tisa.

„Cu ziua de astăzi, regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraş şi a judeţului Bihor. De azi încolo sunteţi cetăţeni ai României Mari, sunteţi alipiţi de trupul ţării româneşti pe vecii vecilor“, a declarat în uralele mulţimii comandantul trupelor române, generalul Moşoiu.

În ziua de 1 mai, malul stâng al Tisei era în mâinile armatei române. O zi mai târziu, prin intermediul comandantului trupelor ungare din Szolnok, Béla Kun propune încheierea păcii, declarând că „recunoaşte fără nicio rezervă toate pretenţiile teritoriale ale românilor“.
Guvernul român respinge tratativele cu cel ungar, care nu prezenta nicio garanţie şi care acţiona la ordinul Moscovei.

Între timp, marii aliaţi ezită sau – probabil în necunoştinţă de cauză – ţin partea bolşevicilor unguri. Ministrul de externe al Franţei, Pichon, îi cere prim-ministrului român Ionel I. C. Brătianu ca armatele române să nu îşi continue înaintarea şi să rămână pe Tisa. Brătianu refuză, iar Béla Kun, încurajat de o astfel de atitudine, pregăteşte o nouă ofensivă împotriva trupelor române. Pretextul? Refuzul românilor de a se retrage pe linia de frontieră stabilită de aliaţi.

Pe 17 iulie se declanşează ofensiva maghiară care înregistrează unele succese şi pe care Béla Kun le anunţă triumfător, spre neliniştea Europei.

După şapte zile de lupte îndârjite, armata română obţine o strălucită victorie şi, în pofida încercărilor Consiliului Suprem de la Paris de a o opri la mijlocul drumului, guvernul român hotărăşte să desăvârşească izbânda prin distrugerea „focarului terorist de la Budapesta împotriva căruia politica de şovăieli şi compromisuri a aliaţilor nu reuşise să facă nimic“, spune Constantin Kiriţescu.

Înaintând vertiginos, în ziua de 4 august, la orele 6 seara, soldaţii români trec în pas de paradă de-a lungul marelui bulevard Andrássy din centrul Budapestei.

S-a evitat astfel bolşevizarea Europei şi s-a instaurat, din păcate pentru puţină vreme, liniştea în Ardealul străbun cu preţul vieţii a 181 de ofiţeri şi a 11.479 soldaţi, morţi, răniţi şi dispăruţi. Au urmat apoi luni în care a trebuit să se facă faţă unor probleme deosebite: instaurarea ordinii, salvarea populaţiei din ghearele foametei, instaurarea libertăţilor democratice – toate sub protecţia soldatului român.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2008

֩ Comentarii