Imprimati articolul

Neamul lui „Frunză verde“

Am avut deunăzi parte de un dialog care m-a pus pe gânduri.
Un venerabil arhitect, om de bine în felul lui, aplecat mai cu seamă asupra uneltelor de lucru – mi se părea mie – decât înregimentat în viaţa politică (credeam eu), a încercat să mă convingă că e dreptul legitim al elitelor să decidă cum şi ce va fi cu viaţa noastră de fiecare zi.

De fapt, omul meu împărţea lumea în deştepţi şi oameni fără minte.
Nu înghite, adică, Domnia sa, părerea şi vocea celor mulţi.

Dacă nu citeşti, aşadar, nu ştiu ce publicaţie tipărită în format de buzunar şi tiraj de birou, ei bine, dacă nu te înregimentezi nici în nu ştiu care asociaţie ori fundaţie dreptistă, atunci n-ai cum să respiri în aceeaşi cameră cu cei predestinaţi succesului.

Şi succes ar însemna, în opinia preopinentului meu, gulerul tare şi papionul, ghiulul de câteva grame umbrit de trecerea vremii ori acel „rrr“ graseiat, ce pune în evidenţă apartenenţa la un arbore genealogic printre crengile căruia a bătut cândva şi vânt parizian ori, mai de „bon ton“ ceva zefir new-yorkez ori londonez.

Şi, de aici, dispreţul pentru tot ceea ce respiră româneşte, cu convingerea fermă că, în ce ne priveşte pe noi, românii de rând, nu ne-am prea îndepărtat de purtările şi obiceiurile unui neam de traistă.

Permiteţi-mi să vă explic.
Eu sunt din neamul lui „Frunză verde“ şi cred, cred al naibii în destinul poporului meu.
Aici s-au auzit pentru prima oară cuvintele doină şi dor şi tot aici ai noştri au rostit „Mioriţa“ ori „Meşterul Manole“ nemurind piciorul de plai şi gura de rai pe care ne este sortit să trăim.

Laolaltă. Şi plugarul, şi arhitectul.
Şi orăşeanul, şi ţăranul.

Ei bine, numai că mulţi dintre elitiştii noştri au simţurile mai ascuţite şi, vezi bine, le miroase, le duhnesc şi usturoiul, şi busuiocul.
Obiceiurile, câte mai sunt, trec pentru Domniile lor în lumea umbrelor, fiindcă altele ar fi exigenţele Europei şi, dacă nu i-am călcat mai devreme pragul, de vină suntem noi, cei mulţi şi necăjiţi.

Asta însă, zicea amicul meu arhitectul, e fiindcă tot noi, ăştia mulţi, am tras când „hăis“, când „cea“.

Măi să fie!

Ce contează că am trecut iarăşi la plugul de lemn şi la vaca de-njugat?
La frica zilei de mâine şi nesiguranţa zilei de azi?
Sentimentele acestea sunt comune oamenilor comuni.

Elitele au altă menire. Şi, evident, şi altă soartă.
Ne zbatem, de câteva luni bune, să punem în dreaptă rânduială strâmbătăţi făcute în doar câţiva ani de înţeleaptă ocârmuire elitistă.

Înseşi elitele cu pricina se zbat şi nu-şi găsesc locul, fiindcă fudulia e lucru mare şi cum să alegi care e mai mare dintre cei mari?

Nu mă aventurez în alte consideraţii.

Dacă am zis ce-am scris am făcut-o pentru a sublinia încă o dată ce mare e grădina lui Dumnezeu.

Vă mulţumesc pentru atenţie, domnule arhitect, şi aştept să desluşesc în proiectele Dumneavoastră măreţia porţii către sfinţenie prin care neamul meu păşeşte către Europa zilelor noastre.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.4, 16-29 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii