Imprimati articolul

Moştenitorii dezamăgirii

Marin Pălmaşu, un moşnean cu acte în regulă, stătea maiestuos cu mâinile în şolduri şi cu privirile spre zarea câmpiei, ca un general, observând mişcarea trupelor. „Pământul meu, al meu, al meu!“ a strigat ridicând mâinile într-un gest de îmbrăţişare, înciudat că nu are braţele atât de lungi să-l cuprindă ca pe o rudă apropiată şi dragă, să-l facă să simtă toată căldura trupului şi sufletului său.

Natura era părtaşă la marea bucurie: ploaia bogată din timpul nopţii astupase crăpăturile pământului însetat, iar dealurile şi pădurea din preajmă îi întorceau cuvintele repetându-le ca pe un mesaj de aprobare: „al meu, al meu, al meu...!“

Din câmpia ce părea fără sfârşit, doar trei pogoane erau ale lui, dar în clipele acelea de extaz se credea în „ buricul universului“. Poseda pământ – poseda onoare – pentru că dacă eşti legat de el printr-un titlu de proprietate ca moştenitor al părinţilor, bunicilor şi străbunicilor tăi înseamnă că eşti o verigă genealogică, te înrudeşti cu istoria.

Trezirea în realitate

A doua zi, trezit ca după o tărie băută pe nerăsuflate, a scotocit toate acareturilor din ogradă, sperând să găsească ceea ce ştia prea bine că nu are: în fostul grajd al cailor aşteaptă, parcă nedumerit că nu se produce minunea, să apară de după stive un cal; sau măcar un „Vasilică“, cum are vecinul şi se înhamă cu el la la arat.

Cal nu, plug nu, sămânţă nu! bani pentru tractor nu! S-a trezit de-a binelea constatând că, de fapt, acum lucrul cel mai logic e absurdul: „am pământul meu, dar nu-mi foloseşte la nimic“.

N-a trăit în huzur Marin Pălmaşu, dar nici mâncat de sărăcie n-a fost. Din munca lui şi-a făcut casă „boierească“ cu cerdac şi pivniţă cu boltă, şi-a ţinut cei doi copii la şcoală şi la facultate, plecaţi acum în lume, la casele şi la rosturile lor. Cu cele trei pogoane ale lui n-ar trebui să fie sărac lipit dacă ar avea cu ce să le lucreze. „Ne batem joc de pământ, neică, le spune celor tineri, îl zgâriem, nu îl arăm“. Nici nu se poate altfel, că de’, tractoristul, singurul din sat, nu pridideşte.

Cu sămânţă din înmulţirea a patra, a cincea, fără îngrăşăminte. Fără apă la rădăcina plantei, ce minuni aştepţi să facă pământul ca să te îndestuleze?

Mersul de-a-ndărătelea

Înverşunarea cu care se agăţa de realitate, încercând s-o schimbe în sensul dorit de el, îl subjuga pe Marin Pălmaşu. Se zbătea în el ca un cal tropăind zadarnic în ţarcul fără ieşire. Dădea înapoi şi credea că înaintează, împingând viitorul cu spatele. El şi sutele de mii sau milioane de victorioşi moştenitori ai dezamăgirii ilustrează mersul agriculturii noastre postdecembriste: un mers de-a-ndărătelea!

Nu lipsurile materiale îl doboară acum în pragul bătrâneţii, ci umilinţa de a nu a avea dreptul nici la sărăcia sa; săracul este privit ca o fiinţă care tulbură tihna parveniţilor şi ajunge să trăiască cu teama şi ruşinea celui care poartă în sânge o boală spurcată şi de aceea trebuie ocolit.

Nu-i mai rămâne decât sfatul de taină cu pământul lui; înfige adânc călcâiul în brazda reavănă să simtă cum respiră şi-l întreabă: când n-o să mai fiu deasupra, ci sub tine, te vei purta frumos cum m-am purtat eu cu tine sau mă vei apăsa, mă vei zdrobi ca pe lighioanele care mişună acum în măruntaiele tale?

Lasă, nu-mi răspunde că ştiu eu: oricum o dau, oricum o-ntorc, sunt robul tău şi viu şi mort!

Şi-i rămâne credincios pentru că, citându-l pe Estrada: „Pământul este un adevăr definitiv, cel dintâi, aşa cum moartea este cel de pe urmă“.

Anghel PARASCHIV
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.4, 16-29 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii