Imprimati articolul

Nunta de aur

„A trecut soarele de amiază. În aria ginerelui au venit neamurile noastre, au venit toţi câţi au vrut să vie. Lăutarii cântă până năduşesc. Hora se întinde, se întinde… Se apropie chindia. O mai plimbă pe mireasă, pe ginere… Căruţele, şir, una după alta. Sună zurgălăii cailor, pocnesc bicele, pocnesc pistoalele.

Alaiul se opreşte la primărie. I-a scris primarul în condică. Trec la biserică. I-a cununat popa. S-au întors acasă… Acasă, hora în toi. Lăutarii încep nuneasca. Ginerele în dreapta, mireasa la mijloc, fratele de mână în stânga. Lângă ei naşii cu lumânări mari aprinse în mână. Lumânările, albe, legate la mijloc cu panglici roşii. De trei ori se învârte hora mare…“
(Zaharia Stancu- Desculţ)

Fusesem acasă, la ţară, în urmă cu o săptămână, dar, când i-am sunat pe-ai mei şi mi-au spus că se pregătesc de nuntă, n-am mai stat pe gânduri şi mi-am făcut bagajul! Nuntă pe 2 februarie? am întrebat surprinsă. Da, „nunta de aur a lu’ unchi-tău Gogu“, mi-a spus tata.
E unchiul care mi-a fost cel mai drag în copilărie; sta lângă şcoală şi-l vizitam aproape zilnic.

Soţia lui, tuşa Oiţa, o mână de om, foarte bună gospodină, făcea cele mai bune gogoşi şi cea mai bună plăcintă cu brânză sărată şi nu puţine erau ocaziile când mâncam la masa lor. Când ajungeam acasă şi-i spuneam mamei, se supăra zicând că o fac de râs, că nu aveam ce mânca acasă. Dar nu era aşa! Eu mă simţeam bine la ei!

Nu puteam lipsi tocmai acum! Sărbătoreau 50 de ani petrecuţi împreună, cu bune şi cu rele, cu bucurii, dar şi cu necazuri. Cei trei băieţi ai lor au plănuit totul: slujba oficiată de preotul satului, verighetele de aur (motiv de mare bucurie pentru că nu au avut la tinereţe), petrecerea, tortul, şampania...

Într-o vreme în care tinerii nu se mai gândesc la căsătorie, Oiţa şi Gogu Săbăroiu din satul Tangâru, comuna Stoeneşti, judeţul Giurgiu au sărbătorit nunta de aur. E bine să le oferim modele copiilor noştri, modele pozitive, şi ei aşa au făcut. Cei trei băieţi sunt însuraţi, la casele lor, au copii, rost bun şi în tot ce fac le calcă pe urme părinţilor lor.

Cel mare şi cel mijlociu au afaceri pe cont propriu, iar cel mic le e alături părinţilor în asociaţia familială pe care au înfiinţat-o. Au luat în arendă 100 de ha, suprafaţă agricolă pe care o lucrează cu utilajele proprii.

Dar cel mai frumos motiv de mândrie pentru „miri“ sunt nepoţii: de la băiatul cel mare – o nepoată, studentă la Medicină, de la cel mijlociu un nepot student la Ingineria Mediului, iar de la cel mic, care a rămas în sat şi în a cărui casă nouă a avut loc petrecerea, o nepoţică, elevă în clasa a VI-a şi un „năzdrăvănel“ de grădiniţă. Toţi frumoşi şi deştepţi! Au cu cine semăna!

Ceremonia oficiată de preotul satului a constat într-o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate câte li s-au întâmplat în cei 50 de ani petrecuţi împreună şi rugăciuni pentru sănătate, pace şi spor şi de-acum încolo. Când le-a pus verighetele, s-au emoţionat ca nişte copii şi emoţionaţi au rămas toată seara!

Au depănat amintiri, ne-au arătat puţinele fotografii de pe vremea aceea. Tuşa Oiţa şi-a amintit că unchiul Gogu i-a dat două palme în ziua nunţii, când s-a dus s-o ia de la casa părintească, aşa, degeaba, iar ea nu ştia ce să facă: să renunţe la tot, ori să meargă înainte ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Aşa a făcut, la îndemnul tatălui, care i-a luat apărarea lui ginerică, zicând că „e mic, n-are minte“ (el avea 18 ani, iar mireasa 16). Mai târziu, mireasa a aflat rostul celor două palme. Unchiul Gogu fusese sfătuit de alţi bărbaţi să o încerce în felul acesta. „Dacă se supără, nu faci casă cu ea, dar dacă nu zice nimic şi vine după tine, a ta e pentru toată viaţa!“ Şi aşa a fost.

A fost o petrecere frumoasă, o zi de neuitat, atât pentru „miri“, cât şi pentru „nuntaşi“.

Ileana CÎRSTEA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.4, 16-29 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii