Imprimati articolul

In memoriam

Mai 1918. La Bucureşti se semnează Tratatul de Pace dintre România, pe de o parte, şi Germania, pe de altă parte. Acelaşi document se va semna şi cu Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. România era nevoită conform acestui tratat să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi – prin care se cedau teritorii însumând 5.600 km pătraţi – şi să încheie înrobitoare convenţii economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.)

În acele momente grele pentru ţară, o rază de speranţă pentru românii din afara teritoriului ocupat, un semnal că nu totul era pierdut, aşa cum insinuau ocupanţii şi uneltele lor din Bucureştiul aflat sub cisma prusacă.
Sfinţirea drapelelor

Pe 26 mai, de Ziua Înălţării Domnului – zi de pomenire a celor căzuţi pentru credinţă şi neam – la Mitropolia din Iaşi are loc sfinţirea drapelelor unităţilor şi marilor unităţi care s-au acoperit de glorie în timpul războiului.

În sunetele fanfarelor, în curtea catedralei îşi fac intrarea cei ale căror drapele, acum ciuruite de gloanţe şi schije, au fluturat, relatează sublocotenentul Gheorghe Brătianu, viitorul academician, „cele dintâi în vântul rece al morţii“, grănicerii şi vânătorii. Urmează drapelele infanteriei, vulturi lângă vulturi, regimentele de la Dragoslavele şi Predeal, alături de cele din Dobrogea, de la Oituz, lângă cele de la Mărăşeşti. Steagul Regimentului 13 Infanterie din Iaşi, unitate care s-a acoperit de glorie pe câmpiile Bulgariei în 1877, este purtat de un dorobanţ, veteran din Războiul de Independenţă, cu vechea lui căciulă peste care se înalţă mândră pana de curcan.

Un general strigă cu glas răsunător numele regimentelor decorate: 3 şi 10 Vânători, 32 Mircea, ai cărui ostaşi s-au avântat în cămăşi asupra mitralierelor duşmane, 36 Infanterie, al cărui stegar s-a reîntors, trecând Dunărea înot ca să nu rămână drapelul în ruinele Turtucaiei... toată povestea acestui război ţesută în mătasea muşcată de gloanţe.

Un lung pomelnic cu generali

Drapelele sunt aduse în biserică, alături de ele, comandanţii care le-au dus în luptă. În rânduri strânse, în faţa catapetesmei, o pădure deasă cu frunzişul ei mătăsos, deasupra căreia vulturii purtători de cruce îşi desfăşoară aripele aurite.

În faţa steagurilor o masă simplă de brad, străjuită de chipuri de femei cu văluri negre, părinţi şi rude ale celor plecaţi în veşnicie. Pe coliva albă de pe masă inscripţia cu litere negre „Eroilor morţi pentru Patrie 1916 – 1918“.

În prezenţa familiei regale începe prohodul. Peste tabloul de apoteoză al steagurilor, răsună jalnic Veşnica pomenire şi, scrie Gheorghe Brătianu: „gândul celor prezenţi în catedrală se întoarce fără voie la crucile albe din fundul pădurilor, la trupurile ciuntite agăţate în reţelele de sârmă ghimpată, la toţi cei răpuşi de tifosul exantemetic, de foame, de frig“.

Regina, îmbrăcată în veşmântul alb al surorilor de caritate, plânge şi puţini sunt cei ai căror ochi nu sunt umezi.

În mijlocul liniştei ce stăpâneşte acum biserica, un glas puternic citeşte numele ofiţerilor căzuţi în lupte. O armată întreagă se înşiră în acest lung pomelnic cu generalii ei Dragalina, Praporgescu, cu colonei şi maiori, căpitani, locotenenţi şi sublocotenenţi căzuţi pentru reîntregirea neamului, pentru apărarea ţării.

În stradă, mulţimea ieşenilor aşteaptă defilarea. Sub chipul turnat în bronz al voievodului biruitor Ştefan cel Mare, regele, alături de Mitropolit, primeşte defilarea trupelor. În capul coloanei, prinţul moştenitor cu sabia în mână, apoi, generalii urmaţi pentru prima dată de ofiţerii decoraţi cu „Mihai Viteazul“, cel mai înalt ordin de război al României.

Şi, iată, acum steagurile cu garda şi comandanţii lor. Toată lumea se descoperă. Gloria unui neam întreg trece în pasul apăsat de defilare al celor care nu peste multă vreme vor răspunde chemării regelui lor, chemării ţării, care vestea a doua mobilizare, împlinirea idealului pentru care România a jertfit peste 800 de mii de eroi.

„Şi, continuă Gheorghe Brătianu, acum când trece înaintea noastră, în fâlfâitul tuturor stindardelor ţării ... nu se poate ca atâta vitejie dreaptă să fi fost în zadar“.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.4, 16-29 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii