Imprimati articolul

EDITORIAL
Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului

De multă vreme ocup acest spaţiu cu texte prin care mi-am propus să prezint fapte, fenomene ori stări de lucruri din lumea în care ne mişcăm, cu bunele şi relele ei, încercând ca observaţiile trecute prin filtrul minţii mele să fie de folos.

N-am fost niciodată prea acid – o fac alţii din belşug, cu sau fără temei – dar nici un mângâietor de… ţeste sub care (uneori) nu se află mare lucru. Am spus mereu ce-am simţit, aşa cum o fac şi-acum. Dar să revin la ce mă doare.

Am asistat adesea la discuţii, am auzit expresii, declaraţii, comentarii ce vizau calitatea şi importanţa unor profesii. „Domn’ doctor“, omul în alb din spitale sau cabinete este cel mai cel pentru că… vindecă oamenii.

Funcţionarul de la ghişeul fiscului sau de la primăria „x“ – personalitate importantă pentru că ne dă sau ne ia banii (se uită că există pentru că mai întâi existăm noi, contribuabilii). Nenea poliţistul – sperietoarea şoselelor, pentru că oricând te poate trage pe dreapta şi nu se poate să nu găsească ceva pentru care să plăteşti.

Să nu te temi? Inginerul „y“, bun pentru că ridică blocuri etc., etc.

Dar ăl care „bate câmpul“ să crească grâul, să îngrijească vaca s-avem carne şi lapte pe masă – agronomul, agricultorul, fermierul sau cum vrem să-i mai spunem, pe ce loc se află în clasamentul ad-hoc din mintea noastră? Sau nici nu există în mintea analiştilor noştri?

Păcat, mare păcat că nu se ştie a se da măsura cuvenită celor care ne înconjoară. Puţini ştiu cât de importantă, de complexă şi de grea este, de pildă, munca de agronom, de veterinar, zootehnist sau horticultor. O să spuneţi că sunt subiectiv. Nu, nu sunt! Citiţi rândurile ce urmează şi judecaţi.

Medicul uman – ca să dau doar un exemplu – ascultă pacientul, care-i spune unde şi ce-l doare. Apoi consultă, stabileşte diagnosticul şi dă reţeta.

Agronomul, veterinarul şi ceilalţi din breaslă privesc „pacientul“ – planta sau animalul – şi trebuie să stabilească diagnosticul şi apoi tratamentul.

Dacă omul nu se vindecă se găsesc justificări „ştiinţifice“: complicaţii, boală incurabilă, în fine, cedează organismul. Dacă unei culturi sau unui animal nu i se stabileşte corect diagnosticul se pierd producţii, animale ale căror valori uneori sunt cu multe, foarte multe zerouri. Să nu mai vorbim de consecinţele sociale!

Mai departe. Ca să se stabilească corect un diagnostic, în cel de-al doilea caz, specialistul respectiv trebuie să fie un foarte bun cunoscător al fiziologiei plantelor, anatomiei şi fiziologiei animalelor, a biologiei lor. Apoi trebuie să stăpânească bine biologia dăunătorilor – vegetali şi animali – ce distrug culturile, pentru a putea stabili corect tratamentul, modul şi momentul aplicării lui.

E puţin lucru? Şi-atunci pe ce loc în ierarhia profesiilor ar trebui să se găsească cele la care m-am referit? Toate au importanţa lor, dar să nu uităm că… „suntem ceea ce mâncăm“, cum spunea prof. Mencinicopschi. Aşadar, oferiţi-i agronomului, veterinarului locul cuvenit.

Adică să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.

Merită, vă spun eu!

I. BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 3, 1-15 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii