Imprimati articolul

Încotro ne îndreptăm?

Nu înţelegeam, mărturisesc, până mai ieri-alaltăieri, nu pricepeam cum vine cu zicala „drumurile te omoară“.

Şi tot românul, îndreptăţit se vede treaba de trecerea lui prin secoli, a observat că, chiar şi cel mai lung drum, tot cu primul pas începe. Zic, n-aveam dimensiunea reală a adevărurilor acestor spuse, fiindcă România însăşi nu intrase pe mâna căutătorilor de pustiu.

De vreo 17 ani încoace tranzităm printr-o mare de întrebări, fără să înţelegem, de fapt, către unde ne îndreptăm.

O potecă, un drum fac deschiderea, necesara legătură între două puncte, între două destinaţii.

Numai, luaţi bine seama, drumul pe care noi înşine îndemnăm nu are destinaţie.
Aşa se face că România a devenit de voie, de nevoie, un câmp de arătură.
Se scurmă pretutindeni, dar nu se seamănă niciunde.

Scormonitul a devenit benefic pentru buzunarele stăpânilor, în vreme ce a pune sămânţa sub brazdă, a face ordine sunt nu numai păguboase, dar şi costisitoare.
Aşa că din inima ţării, din micul Paris de odinioară devenit peste noapte marele Bagdad şi până în cel din urmă cătun se scurmă.
Şi, râmătorii ca râmătorii.
Vă mai ziceam parcă.
Scurmă, dar nu şi astupă.
Statisticile iau în calcul, aşadar, numai prima parte a iniţiativei.
Şi, de aici încolo imaginaţia are câmp larg de acţiune.

Cu ce ne alegem noi, cei mulţi?
Cu machete, planuri, proiecte şi mai cu seamă cu desagi îndopaţi cu promisiuni electorale.
O să facem, o să dregem, o să vedeţi, pe cuvântul nostru!
Apoi tot cei cu „ne luăm angajamentul“ ne conving că una e limbajul politicienilor şi cu totul altceva adevărul gol-goluţ.

Aşa că, oriunde ai îndemna, în România de azi, la propriu, „drumurile te omoară“.
Dar ce e valabil la propriu rezistă şi la figurat.
Luaţi calea funcţionărimii româneşti, oricare ar fi ea, şi nu veţi mai da de capătul drumurilor.
Sigur, ceva-ceva s-ar putea face.

Totul depinde însă de primul pas, care ar trebui să schimbe direcţia.
Vorba e, cine îndrăzneşte să-l facă primul.

Georghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 3, 1-15 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii