Imprimati articolul

OGRADA CU „SEMNE“

Lucian Blaga: „Veşnicia s-a născut la sat“.

POARTA

În aproape toate civilizaţiile poarta simbolizează locul de trecere dintre două lumi. Dacă incinta, gardul, le separă, poarta reprezintă locul de acces, comunicarea dintre acestea. Este trecerea de la lumea exterioară, materială, spre lumea spirituală, a sufletului şi/sau spre universul divin. Poate despărţi binele de rău, bogăţia de sărăcie, lumina de întuneric, cunoscutul de necunoscut. Există porţi ale Raiului sau ale Infernului, porţi ale bucuriei şi ale tristeţii, porţi ale vieţii şi ale morţii.

În satele româneşti poarta era o construcţie în care se pot regăsi multe dintre simbolurile mitice precreştine. Porţile încrustate, specifice fiecărei regiuni istorice, poartă pe ele un adevărat dicţionar de semne identificabile chiar şi de către necunoscători.

Simbolurile solare (rozeta, roata, caii soarelui, cocoşul), pomul vieţii (axis mundi), funia (ascensiunea, ridicarea la Cer, puterea perechii), perechea primordială, crucea, bradul, toate într-un tot unitar ca să marcheze trecerea din cotidianul uniformizant al comunităţii în mediul familial, unic, nepereche al curţii.

Ca şi gardul, poarta se confecţionează din stâlpi de esenţă tare (de regulă stejar) pentru rezistenţă, dar şi pentru dimensiunea lui protectivă (împotriva duhurilor nefaste ale pământului, atunci când este încrustat cu simboluri solare).

Tradiţional, porţile de la intrarea principală a gospodăriei aveau/au trei stâlpi (corespondenţi ai Trinităţii divine?), care delimitau două intrări – poarta mică (portiţa) şi poarta mare.

Construcţia porţilor era/este încredinţată unor meşteri care ştiau să aleagă esenţele pentru stâlpi şi praguri şi care aveau totodată şi ştiinţa semnelor ce se cereau a fi încrustate (prin scobire sau prin ardere). Prin încrustarea anului construcţiei poarta căpăta şi o dimensiune temporală, iar starea ei constructivă şi arhitectonică devenea expresie a situaţiei gospodăriei.

Lăsarea lor de izbelişte (vraişte) semnalează casa fără stăpân, gospodăria fără rosturi şi temeiuri, familia dezorganizată, decăderea gospodăriei din cauza sărăciei, lenei, falimentului sau morţii. În urmă cu ani circula o anecdotă privind Cooperativa Agricolă comunistă care reţinea în registru ironico-satiric acest aspect: „Sediul CAP-ului era întotdeauna acolo unde porţile-s vraişte“.

Prin portiţă se făcea accesul zilnic al oamenilor, iar porţile mari (asemănătoare constructiv cu porţile împărăteşti ale altarului) erau destinate evenimentelor speciale (alaiurile de nuntă, de botez, de înmormântare). Pentru animale există aproape întotdeauna o altă poartă de acces, ceea ce întăreşte, o dată mai mult, dimensiunea simbolică a porţii principale.

Valoarea simbolică este atât de puternică încât utilizarea ei în conversaţia familială scuteşte de explicaţii. Întoarcerea stăpânului casei pe porţile mari indică întotdeauna un eveniment deosebit petrecut în afara casei, dar cu posibile repercusiuni asupra familiei; deschiderea porţii mari indică aşteptarea unor oaspeţi de seamă.

Importanţa trecerii dintr-un univers în altul este subliniată de trecerile rituale prin porţile mari (prima plecare la arat, prima plecare la secerat, aducerea primului şi ultimului car cu recoltă, plecarea şi venirea oilor din păşunatul pastoral, plecarea mirelui/miresei, plecarea mortului).

În universul rural poarta are şi dimensiune de comunicare nonverbală. Poarta deschisă semnifică familia primitoare, poarta închisă cu ivăr, familia circumspectă, iar poarta încuiată cu zăvor sau lacăt este semn al zgârceniei şi avariţiei.

Perechile de îndrăgostiţi anunţă comunitatea despre intenţiile lor maritale, întâlnirile la porţiţă prefigurând deschiderea porţilor mari în faţa alaiului de nuntă. Peţitorii intră pe portiţă şi ies pe poarta mare, când căsătoria a fost acceptată de părinţi. Bătrânii stau pe banca de la poartă (pat, tron), seară de seară, iar când lipsesc, satul este anunţat de boală, astfel că deschiderea, în succesiune, a porţilor mari este semnul indubitabil al decesului.

Atârnarea unui semn de doliu sau de nuntă pe poartă este o practică ce a pătruns şi în universul citadin (uşa scării, a apartamentului). Adăugăm că, metaforic, nătărăul/prostul, stupefiatul sunt asemuiţi unui viţel înţepenit în faţa porţilor noi.

Asocierea la construcţia porţii a diferitelor materiale nobile, în poveşti sau în tradiţia orală este arhetipală.

Porţile Raiului sunt din aur şi bătute cu nestemate, porţile Iadului sunt negre (eventual de fier înroşit de foc), porţile cetăţilor sunt ferecate (legate) în fier sau în aramă, porţile cerului sunt uneori de argint. Feţii Frumoşi sunt puşi să treacă prin porţi de foc, de gheaţă, de aramă, de aur, de piatră, de apă, ca o reminiscenţă a ritualurilor precreştine de iniţiere.

În registrul tălmăcirii viselor poarta are semnificaţii derivate din încărcătura ei simbolică, ancestrală. Deschiderea unei porţi încuiate prevesteşte bogăţie sau trecerea într-o treaptă socială/profesională superioară, în timp ce imposibilitatea de a trece de o poartă închisă semnifică contrariul.

Poarta deschisă poate fi un semn de avertizare asupra pericolelor care te pândesc, în timp ce o poartă care ţi se deschide singură prevesteşte fericire sau căsătorie fericită. Când se închide singură ţi se indică inadecvarea sau eşecul demersurilor pe care le vei întreprinde.

Dacă poarta este strâmtă vei avea dificultăţi în rezolvarea problemelor, iar dacă este largă şi treci cu uşurinţă prin ea demersurile tale se vor rezolva fără eforturi.
O sublimare a simbolisticii porţii este arcul de triumf, prin care eroii învingători trec din starea de război în starea de pace.

În planul artelor plastice simbolul porţii a fost valorificat magistal de Brâncuşi – Poarta sărutului (Tg. Jiu) şi de Rodin – Poarta infernului (Muzeul de artă modernă - Paris), care, fiecare în parte, ar merita o analiză detaliată a simbolisticii şi simbolurilor înscrise pe ele.

A.F. Badiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 3, 1-15 FEBRUARIE 2008

֩ Comentarii