Imprimati articolul

Într-o zi de vineri, la Vinerea

Pe la mijlocul drumului, pe şoseaua Sebeş – Deva, se face o şosea spre cunoscutul orăşel Cugir. Prima localitate care-ţi apare în cale, deosebit de arătoasă, cu case una mai frumoasă decât alta, curate ca de expoziţie, se numeşte Vinerea. O aşezare cunoscută în zonă nu numai prin hărnicia oamenilor, ci şi prin activitatea bogată în domeniul cultural, folcloric, al menţinerii tradiţiilor ţăranilor români din inima Transilvaniei. Am ajuns acolo într-o vineri, când oamenii se pregăteau pentru munca de a doua zi.

Stavilă în calea demolatorilor

În sat, înainte de 1989, era un CAP bun, cu rezultate pe măsură. A venit însă „tăvălugul reformei“ şi s-a ales praful din marea majoritate a cooperativelor agricole din zonă. La Vinerea oamenii nu s-au lăsat atraşi de valul reformatorilor distructivi, ci au chibzuit până să treacă la măsuri. Ştefan Şipoş, inginerul-şef al fostului CAP, a adunat oamenii şi s-au sfătuit. Au căzut de acord să nu destrame cooperativa, venind cu soluţii de organizare mai bune, mai profitabile pentru oameni.

Recent, am vizitat din nou acest sat, într-o dimineaţă de toamnă. Pe uliţa principală ne-am oprit în faţa unei case, fostul sediu al CAP, pe care o tăbliţă indica Instituţia SC Vinereana. Să nu greşesc, am întrebat un om care trecea pe uliţă şi tocmai îmi dădea bineţe ce înseamnă înscrisurile respective şi m-a lămurit că e sediul fostului CAP.

Specialistul  cu un blazon onorant

Acolo l-am reîntâlnit pe inginerul Şipoş. Omul nu are astâmpăr deloc. Se trezeşte cu noaptea-n cap şi pleacă pe câmp, unde-i activitate zdravănă. Cunoaşte aşa bine pe fiecare om, de parcă ştie şi ce gândeşte sau ce vrea să-i spună. După atâţia ani, e ca un părinte.

– Domnule inginer, am înţeles că unitatea merge bine şi oamenii vă sunt recunoscători.

– Suntem mulţumiţi, Doamne mulţam. Am avut mare noroc că atunci când se striga de mama focului să stricăm totul din CAP a avut cine să ne potolească şi să ne arate ce trebuie să facem. Cu atâţia bătrâni în sat şi tineri plecaţi în altă parte, dacă devastam totul, acum era vai de capul nostru. Cine putea lucra pământul? Era mai mult pustiu.

– De prima dată aţi găsit forma cea mai bună de organizare?

– Da de unde! La început s-au semănat plante la întâmplare, prăşitoare mai puţine, pentru că nu aveam tractoare şi maşini suficiente pentru lucrările de întreţinere.

– Am înţeles că organizarea de acum durează de mai mulţi ani şi dă rezultate bune. În ce constă?

– Din cele 770 ha, câte are societatea, cea mai mare parte se cultivă cu grâu. Totul e mecanizat, fiindcă avem acum 10 tractoare, 4 combine, pluguri, discuri, semănători etc. Jumătate din producţia de grâu se împarte la oameni, revenind la hectar de la 600 kg în sus. Depinde de cât de bun e anul. Partea ce a rămas din producţia de grâu se valorifică pentru nevoile societăţii (sămânţă, motorină, dezvoltarea parcului de maşini şi tractoare etc.). Avem mare noroc şi cu subvenţiile de la stat, ne prind bine.

– Şi cu prăşitoarele cum procedaţi?

– După ce se termină treburile de pe câmp, oamenii încep să-şi facă socoteala pentru anul viitor: de ce cantităţi de produse au nevoie (porumb, floarea-soarelui, sfeclă, cartofi etc.) şi cu ce suprafaţă s-ar înscrie pentru aceste culturi ca să facă lucrările de întreţinere. Cine nu sapă, nu erbicidează, plăteşte pentru executarea acestor lucrări societăţii. Important este însă că întreaga producţie care se obţine aparţine omului.

Teodor MARIAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 22, 16-30 NOIEMBRIE 2008

֩ Comentarii